Dosarul Revoluţiei este o imensă sfidare a Justiţiei la adresa victimelor Revoluţiei, a familiilor lor, a ţării. Cu umbra lungă a Securităţii planând parcă asupră-i. O umbră întinsă încă asupra României, la mai mult de 33 de ani de la căderea regimului comunist. O umbră pe care o vedem sau doar o intuim nu doar în acest context.
Ştirea acestui început de august a fost, sau doar ar fi putut fi, aceea că Dosarul Revoluţiei – care ne conferă o dezolantă unicitate în peisajul fostelor state comuniste din Europa, ca singură ţară care în care schimbarea regimului s-a făcut cu sânge şi moarte –, ajunge la Curtea Supremă. Ca exponenţi ai primei puteri post-decembriste, Ion Iliescu, ajuns câteva luni mai târziu, preşedinte al României, alături de Gelu Voican Voiculescu, fost vicepremier la acel moment, şi fostul şef al Aviaţiei Militare, generalul (r) Iosif Rus, au fost retrimişi în judecată de Parchetul General, sub acuzaţia de crime împotriva umanităţii.
Câţi români mai cred însă în dreptate în privinţa acestui dosar trimis în judecată – deci, încă departe de o sentinţă definitivă – la mai mult de 33 de ani de la data faptelor pe care le vizează? Mai precis împuşcarea a peste 1.000 de oameni după data de 22 decembrie 1989, deci după căderea regimului comunist. Câţi mai cred că acest dosar – tergiversat, clasat, redeschis, iar tergiversat, iar clasat, iar redeschis, timp de mai mult de trei decenii – va avea parte de o dreaptă judecată? Pentru ca acest dosar să fie redeschis – procurorii îl clasaseră prima dată în 2009 –, a fost nevoie de o decizie a CEDO, care a stabilit că, fiind vorba despre omor şi infracţiuni contra umanităţii, deci fapte imprescriptibile, ancheta trebuie continuată.
Au urmat ani în care nu s-a mai auzit nimic despre anchetă. Pentru ca, în octombrie 2015, Parchetul General să decidă, din nou, clasarea lui. A fost nevoie de sute de plângeri din partea unor oameni care îşi tot caută dreptatea din decembrie 1989, dreptatea lor sau a părinţilor ori copiilor lor ucişi atunci, sprijiniţi în acest demers de președintele Asociației 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieș. A fost nevoie din nou de invocarea legislaţiei CEDO şi de presiune publică pentru ca dosarul să fie redeschis, abia în august 2016. În aprilie 2019, Parchetul General îl trimitea în judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În octombrie 2020, judecătorul decidea întoarcerea dosarului la Secţia Militară a Parchetului General, pe motiv că avea „vicii ascunse” şi cerea refacerea unei părţi consistente din rechizitoriu. Iată că în 3 august 2022, Parchetul General anunţă trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Deci, o imensă bătaie de joc a Justiţiei, cu umbra lungă a Securităţii planând parcă asupra acestui dosar, în care piedicile au fost puse sistematic pentru a împiedica scoaterea la lumină a adevărului, adevăr care vizează şi implicarea acestei instituţii în evenimentele sângeroase din Decembrie 1989. Este o umbră întinsă încă asupra României, la mai mult de 33 de ani de la căderea regimului comunist, pe care o vedem sau doar o intuim nu doar în acest context.
Vedem umbra Securităţii privind piedicile puse Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii. Instituţia a fost înfiinţată abia după zece ani de la căderea comunismului, iar arhivele fostei Securităţi au fost deschise şi predate, incomplete, cu dosare „curăţate” şi fără cartotecă, abia după 15 ani. O primă distrugere de dosare s-a făcut la ordin imediat după fuga dictatorului Nicolae Ceauşescu, în 22 decembre 1989, când a fost dispusă distrugerea tuturor dosarelor de reţea din sediile judeţene ale Securităţii, zeci de mii probabil – dovada e în procesele-verbale de distrugere de dosare aflate în arhiva CNSAS.
Vedem umbra Securităţii asupra tabloului post-comunist în care apar colaboratori ai Securităţii şi chiar foşti ofiţeri de Securitate purtând certificate de revoluţionar, cu toate beneficiile care decurg de aici. Până anul trecut, de la CNSAS plecaseră spre tribunal 384 de acțiuni privind revoluționari pentru care s-a cerut constatarea calității de colaborator și 22 de acțiuni care privesc ofițeri de Securitate și Miliție.
Vedem umbra Securităţii citind în rapoartele CNSAS despre magistraţi deconspirați, iar asta după ani şi ani de zile de la căderea regimului comunist, ca foşti colaboratori şi chiar lucrător ai Securității. Sunt peste 70, dar aceasta nu e neapărat cifra totală reală. În plus, dacă li se dovedeşte calitatea de lucrător ai Securității, nu li se întâmplă nimic, pentru că o lege absurdă îi declară incompatibili doar dacă au colaborat cu fosta Securitate…
Vedem umbra Securităţii în eşecul lustraţiei.
Vedem umbra Securităţii planând asupra dosarului Ursu, care nu are o sentinţă la mai mult de 36 de ani de la asasinarea de către această instituţie a disidentului Gheorghe Ursu, dosar în care fiul său, Andrei Ursu, încearcă să scoată la lumină adevărul, să determine Justiția să recunoască implicarea Securității în această crimă. Iar pentru asta a recurs de două ori la greva foamei. Vezi umbra Securităţii în piedicile puse de-a lungul timpului acestui dosar: episoade de ignorare deliberată a probelor, de distrugere de acte, de tergiversare a anchetei, de exonerări ale vinovaţilor, de implicarea în anchetă a însuşi procurorului care condusese în 1985 Procuratura Bucureşti, care a clasat atunci dosarul, Vasile Manea Drăgulin, ajuns după 1990 procuror general al României. Vezi umbra Securităţii răsfrântă şi asupra primei sentinţe: în opinia judecătoarei, Gheorghe Ursu nu a fost disident și, în plus, după 1965 în România nu s-a mai putut vorbi despre crime împotriva umanității, astfel că foştilor ofiţeri de securitate Marian Pârvulescu şi Vasile Hodiş, acuzați de crime împotriva umanității, le-a fost schimbată încadrarea judiciară în tratamente neomenoase și apoi au fost achitați…
Cum am ajuns aici? Un răspuns rezumativ, elocvent l-am găsit într-un interviu al Germinei Nagâț, cercetător CNSAS, care a condus, timp de 17 ani, Direcția Investigații a acestei instituţii şi care are experienţa a mii de ore petrecute cercetând arhivele fostei Securităţi: „Statul român democratic a venit pe lume asistat de securişti chiar în sala de naşteri. Şi în timp ce a crescut, ei se repliau, se organizau şi îl treceau sub «protecţia» lor. (…) Libertatea a început cu ștergerea urmelor și cu rescrierea istoriei, pe urmă a continuat cu deghizarea securiștilor și a politrucilor comuniști în stâlpii vieții noastre politice și economice”.
