Opinii

Transilvanie, mon amour! Provincia, nu și strada… Dar podul?

Buzoian de când mă știu, regățean get-beget, mă leagă de Ardeal un soi de magie, ca de o lume străină. M-am simțit oarecum stingher mai mereu când am poposit dincolo de Carpați, un șoc al civilizațiilor, cum ar spune sociologul. Prima impresie, copil de șapte-opt ani, a fost copleșitoare, cum treceai de Întorsura Buzăului începeau satele-cetăți, cu pereții masivi ai caselor aliniați la stradă, practic nu existau garduri, vedeai doar ziduri și porți uriașe, înalte, inaccesibile. Mă uimeam cum oare arată oamenii din spatele acelor cazemate?, nu vedeai unul rezemat la poartă, pe o bancă, strânși ciotcă la ușa bufetului, ca pe la noi.

Din goana mașinii, cu fața li­pită de geamul portierei, mă gândeam cu milă la bietul Iordache, zis Ciordache (simplă coincidență de nume cu un politician care se tot dă în stambă), cel mai vestit hoț de găini pe care îl știam. Mă întrebam – pe unde s-ar mai fi strecurat el la cotețele gospodarului?, sigur făcea foamea pe acolo, nu ca-n satul bunicilor, unde bătea vântul printre țambre răzlețe de gard…

Mă leagă sentimental destule de provincia de dincolo de păduri, cum ar veni cognomenul Transilvanie, am fost încorporat la Alba Iulia, la Sibiu și Hațeg mi-am trăit iubirile de soldat, cât am lucrat în comerț aveam delegații îndeosebi prin acele locuri, pe frontispiciul gării din Toplița am văzut scris “Jos Ceaușescu” încă de prin 1987, am degustat pălincă și slană cu vagonetarii în depozitul de ape minerale de la Gheorgheni, am cunoscut cea mai frumoasă femeie din lume, Agnes, unguroaica recepțio­neră de hotel în Sf. Gheorghe, concedii la Herculane și Borsec, și câte altele.

Am vorbit în românește, mi s-a răspuns pe românește, n-am perceput ostilitate, izolaționalism, spirit revanșard. Politicienii, din ambele tabere, care agită națio­nalismul deșănțat, cred că se înșală amarnic, Transilvania nu este o mărgică în praful drumului, să o ia oarecine în punguță și să plece cu ea acasă la mama dumnealui!…

Acum, dacă tot ne-am încălzit, să venim la “cestiune”, scurt și la obiect – de ce trebuie să resimt același șoc cultural când intru pe strada Transilvaniei, artera de acces în urbe dinspre Valea Buzăului? Și nu doar șoc la figurat, ci la propriu, pentru că mașina se zdruncină din osii și arcuri până treci de “Chimica”, de ar trebui să duc factura din service direct la Primărie!

N-a prea existat campanie de alegeri locale și parlamentare să nu se toarne asfalt în acea zonă, ca la puțină vreme să reapară denivelări, gropi, guri de canalizare proeminente, șanțuri, peticeală. Dacă vrei să cruți mașina de vreun hop, încalci linia continuă, și Poliția nu iartă, n-are ea treabă cu asfaltul, deși cu mașinile parcate la greu ar cam fi de discutat… Mă întreb, după atâtea asfaltări consecutive, a fost lucru de mântuială, material de calitate îndoielnică, s-au păpat banii în campanie? Întreb, nu dau cu parul, chiar nu se poate face Transilvaniei o arteră frec­ventabilă traficului rutier? Poftim, de exemplu, dacă faci la dreapta pe la “Pitiș“, cum îi spuneau buzoienii generației mele intersecției cu Bazalt, parcă dai în altă lume, asfalt neted ca-n palmă, trainic și frumos. Așadar, se poate, domnilor, cât o ține și pe acolo minunea, și mi-aș dori să reziste… E ca și cum treceam în copilărie din satul bunicilor în provincia istorică, cam asta e diferența retorică dintre strada Transilvaniei și Bazalt, mă refer strict la asfalt, n-am găsit altă rimă…

Iar pe la “Chimica”, unde altădată adăstam în trafic din cauza căii ferate uzinale ce traversa șoseaua, te blochezi în taximetre lângă stația de autobuz, mașini parcate pe ambele sensuri, unele urcate jumate pe trotuar, sau oprite în gura trecerii de pietoni.  Noroc de sensul giratoriu, bună idee, improvizat la intersecția cu Titulescu, fostă 23 August, fostă Passionariei, strada copilăriei mele. Despre zona en-gros, cu ambuteiaje de faci slalom ca pe pârtiile din Poiana Brașov, ce să mai comentezi…

Pe bune, cum se apropie o nouă rundă de alegeri, că alea europarlamentare nu s-au pus, n-au avut edilii tragere de inimă la ele (apropo, cu toată simpatia pentru maghiarii cu palinca și slana ce se topea în cerul gurii, dar cum să ia voturi UDMR-ul la Buzău?), poate chiar se va turna asfalt adevărat pe Transilvania noastră, și va și rămâne nepeticit, neted ca de la rețetarul de fabricație. Probabil îmi fac degeaba ­spe­ranțe, dacă a căzut el podul de la Marghiloman, despre care aflăm că, în ultimii 20 de ani, n-a fost reparat niciodată, doar s-a mai asfaltat de ochii soacrei. Adică prost, o spoială care a acoperit geigerele (cămine pentru captarea apei pluviale și direcționarea acesteia către sistemul de canalizare), ceea ce a accelerat deteriorarea operei de artă, cum sunt definite podurile. Bine că fără să se înregistreze victime, dar n-ar trebui trecut prea lejer peste “greaua moștenire” a primarului cu cinci mandate… Așadar, nu prea văd motive să trag nădejde la reparații executate ca la carte pentru o văduvită arteră principală, fie ea și singura cale de intrare în oraș, cum vii de pe Valea Buzăului, în zdrăngănit de osii. Că de aici îi și vine botezul, de la turmele transilvane pornite în transhumanță, în buluceală, lătrat de câini, scârțit de care, de ce să pierdem parfumul epocii?

2 Comentarii

  1. Frumoasă scriere a dlui. Dan Dinu – se vede că-i fost … ” presar ” ! Foarte inspirată ” deschidere ” cu acea superbă paralelă între provincia noastră transilvană ( cu insolitu-i album de amintiri !) și … strada cu același nume de prin … west side story-ul buzoian … Imi permit să-l invit pe autor la noi mărturii despre vechea noastră urbe, căci – nu-i așa ? – timpul trece implacabil !…

  2. Intrarea in Buzau dinspre Ardeal(unde sunt drumurile cele mai bune din tara) creaza o imagine deplorabila despre oras!

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker