Unul dintre poeții tineri și de mare perspectivă este Raluca Faraon, născută la data de 1 septembrie 1977 la Huși, județul Vaslui, într-o familie cu mulți artiști plastici, atât din partea mamei, cât și a tatălui, după propria mărturisire.
Încă din clasa a V-a a început să scrie, să publice și să obțină premii la concursuri locale și chiar naționale. Între anii 1993 și 2003, din cauza unor lupte interioare, scrie o poezie mai contorsionată și chiar mai dificilă. De aceea și-a impus o pauză, care se va dovedi inspirată, iar din anul 2015 scrie mai luminos și mai matur.
După ce a parcurs toate etapele de studii (liceale și universitare la Facultatea de Litere a Universității București) a fost încadrată în învățământ, predând, la Colegiul Romano-Catolic „Sfântul Iosif”, limba și literatura română. Lucrează la o teză de doctorat cu profesorul Mircea Martin, având ca subiect domeniul literaturii comparate. Efectuează un stagiu de aprofundare, în anul 2015, la Université Sorbonne din Paris. În afară de literatrură, este pasionată și de artele vizuale, cinematografie, teatru și dans.
Până acum a publicat volumele de poezie „să locuiești într-un cerc și să nu-ți atingi centrul” (Ed, Junimea, 2019) și „Alchimia memoriei” (Ed. Neuma 2020). Despre acest ultim volum, reputatul scriitor Horia Gârbea scria, printre altele: „Critic literar sagace și concentrat asupra detaliului, când trece în poezie, Raluca Faraon se lasă dominată de fantasme doar cât să dea greutate metaforei ce se construiește după un plan atent elaborat”.
Nu am citit niciunul dintre cele două volume de versuri, însă am citit grupaje de-ale sale publicate pe mai multe bloguri. Încă de la primele poezii mi-am dat seama că Raluca Faraon este o poetă deja formată, cu o poezie clar conturată în literatura română. Se vede că a citit enorm, fiind îndrăgostită de poeziile lui Gellu Naum, Cezar Ivănescu, Matei Vișniec, Ioanid Romanescu ș.a. Datele pe care am putut să le accesez de pe internet sunt prea puține ca să-i putem face un portret cât mai aproape de adevăr.
***
cuvântul e uneori un lup
care și-a înghițit aripile
de înger damnat
care privește fix o balerină
din care cresc mângâieri
enorme
***
Cuvântul tău e furtună
care îmi spânzură tăcerile.
Dar scot sunete bizare, ca un copil
crescut de lupi în pădurile spaimei.
Va trebui să îmi reciți versuri,
ca un dresor al limbajului,
până când îți voi răspunde coerent
cu o poezie-mirare!
Tăcere
Ai supraviețuit poemelor mele
în care te alungam periodic,
ai rezistat plânsului meu insidios
care curba vocalele și topea consoanele
până când sensul cuvintelor amețea
și nimeni nu mai înțelegea nimic.
Te-ai prefăcut că nu pricepi aluziile culturale,
dar te-ai încăpățânat să mă citești până când
emoția a gâtuit răspunsul pe care mi-l datora
iubirea ta, de care fugi, încă, rușinat și haotic…
Atunci când scriu…
Femei cu plete lungi și cântând din tălpi
transformă strugurii în vin care-ți ia mințile
care te face să râzi în hohotele eliberatoare
ale uitării sinelui albastru ale nașterii sinelui de foc
atunci când scriu
realitatea devine o panteră neagră îmblânzită
care toarce o vreme cu ochii scăpărând de satisfacția
unei prăzi sângerânde care s-a împotrivit
atât cât a fost necesar
pentru plăcerea irezistibilă a vânătorii-luptă
pe viață și pe moarte
doar atunci
renegare
ai lipsit la predarea lecțiilor de piruete ucigașe
de aceea numele nu spune nimic
nu conține decât un miez de nucă
pentru care nu s-a inventat coaja
spui că poemele mele sunt mizerabile
te arunc în căușul palmelor
trei cuvinte: plânset, pumnal, otravă
hai poezie izbește-mi creierul de piatră
mișc din buricul degetelor
pipăi burta rotofeie a zeului meu blazat
(sunt poetă, nu-i așa?)
arunc frânghii de ceară de care se agață
aplauzele crispate ale groparilor mei
