Cultură

Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Stan PALANCA

Stan Palanca este unul dintre marii nedreptățiți ai istoricilor, criticilor și biografilor literari ce s-au ocupat de poezia și poeții ce au aparținut boemei lite­rare din București de înainte sau după anii ‘50. Nu a făcut performanță în domeniul literar, dar a fost un personaj deosebit de pitoresc în acea lume pestriță ce își căuta, cu prejudecățile și obiceiurile antebelice și cu noile percepte ale unei orânduiri ce abia se prefigura, o nouă identitate.

Numele său îl întâlnim adesea într-o înșiruire deloc întâmplătoare, printre membrii grupării singaporene despre care am mai vorbit. „Autorul era poet din cap până-n picioare; cel ce se gratula cu porecla «Rege al șprițului» se născuse boem. Venea îmbrăcat în salopetă albastră, intra la Capșa fără sfială, ba chiar cu ostentație, se oprea în mijlocul încăperii (povestește I. Valerian) și, cu un semn din mână, cerea să fie ascultat. Rostea apoi cu o dicție de actor: «Onorat public de la Capșa, și iubiți colegi poeți, îmi dau seama că în fața dumneavoastră sunt un burete uscat, apărut din mahalalele Bucureștiului, ca să vă tulbur digestia. După cum v-am mai spus, talentul meu nu suferă comparație cu ale vreunui poet de azi etc. etc. Atât am avut de spus. Până la plăcerea viitoare, «Regele șprițului» vă salută»”. (Mihai Petrovici – text pus la dispoziție pentru emisiunea „C’apșa e viața!” de la Radio România Cultural rea­lizată de Dan Toma Dulciu).

Se (re)găsește printre membrii solidului grup ce și-au luat numele de la crâșma numită de boemi „Singapore”. Îi avea companioni pe Tudor George, Teodor Pâcă, Florin Pucă, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, George Mărgă­rit, Dumitru Țepeneag, George Astaloș ș.a. „În cârciumioarele de cartier existau personaje pitorești care stârneau amuzament, dar și un pic de compasiune. De pildă, Stan Palanca. Atunci când își făcea apariția la bodegă, poetul Stan Palanca nu se așeza la masa nimănui. Doar striga: «Voi, ăștia, literații, știți cine sunt eu? Eu sunt Stan Palanca, regele șprițului și cel mai mare latifundiar de regrete. Vă spun bonsoar și n-am cuvinte». Trântea ușa și pleca. Puțini știu că Stan Palanca este autorul versurilor romanței «Smaranda», muzica fiind semnată de Dumitru Mihăilescu Toscani (interpretată pe vremuri de Gheorghe Sărac). Și mai puțini știu că Smaranda era fiica renumitului regizor artistic de la radio, Ion Vova” , am citat din confesiunile, dintr-un interviu din anul 2005, ale marelui actor Horia Șerbănescu. Romanța a mai cunoscut și interpretările lui Alexandru Grozuță, Nicolae Florei, Ion Luican sau Traian Uilecan.

Căutările mele pe internet sau pe la unii dintre păstrătorii de amintiri legate de boema bucureșteană de a afla mai multe elemente biobibliografice s-au sortit eșecului. Nici Ion Lazu și nici Florentin Popescu, unii dintre cei mai îndreptățiți, nu au putut să-mi ofere datele de care aveam nevoie, iar Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” Buzău cu atât mai puțin. Singurele pe care le-am găsit le-am așternut aici. Am mai găsit pe internet un volum de versuri, singurul, cu un autor pe nume Stan Palanca, scris uneori Palanka. Este vorba de „Victorii prăbușite”, însă am mari dubii că i-ar fi aparținut, deoarece acesta apăruse în anul 1921. Indiferent de numărul de ­vo­lume publicate, de aparițiile în revistele literare, ca întotdeauna existau ființe bizare, ciudate cărora ­li­terații își plăceau să se considere ca făcând parte din boemă. Era un titlu de glorie. Ei credeau că nu sunt cu nimic mai prejos față de boema pariziană pe care o aveau drept model. Și nu erau departe de adevăr. Doar duelurile de început de secol lipseau, pe celelalte le aveau din plin. Stan Palanca m-a fascinat de la început și misterul lipsei informațiilor despre el m-a făcut să aprofundez personalitatea sa. Nu am reușit în totalitate, dar am reușit, cred eu, să vă prezint un personaj fascinant și tulburător. Viitorul poate va fi mai darnic cu el.

O mie de dolari

Cu o mie de dolari în România

Poți să desfizi un titlu princiar;

Pe Marea Neagră poți să joci chindia,

Și Dunărea s-o fierbi în samovar…

Din toți scaieții vieții sociale,

Sădești măreț un parc de trandafiri;

Din oameni de talent faci pușlamale,

Și din eroi scoți teancuri de martiri,

Carpații îi reduci la mușuroaie,

Un fulg îl faci s-atârne greu ca plumbul,

Și norii îi convingi s-aducă ploaie,

Când vrei să crească grâul și porumbul…

O mie de dolari – divină forță

Cu care poți opri din fugă vântul;

Poți dintr-un biet ­chi­brit să faci o torță

Și să confunzi c-o farsă jurământul;

Între femei ca un geambaș de vite,

Te plimbi și tai cupoane de amor

Și dragostea când nu te mai înghite,

O prăbușești strivind-o sub picior!

Atleții că ești de fier îți dau dovada,

Iar sculptorii se bat să pari „Apollo”;

Poeții îți compun „auriada”

Și lăutarii-ți cântă numai „Solo”.

Smaranda

La crâșma din valea lui State

Sunt fete cum nu sunt pe pământ,

Dar una-i frumoasă din toate,

Frumoasă cum nu se mai poate!

Smaranda de peste Sabar.

Smaranda e cea mai frumoasă

Din satul de peste islaz;

O cheamă flăcăii din casă,

La vorbă să vină, să iasă

Măcar o frântură de ceas.

E limpede-i vorba și clară,

Frumoasă ca slova de sus;

Se miră o lume ce are…

Eu nu știu Smaranda ce n-are,

Povestea ei nu s-a mai spus.

Când iese Smaranda la horă,

Se stinge și para de foc;

Și cine-a văzut pe Măndica

Se ceartă din orice ­ni­mic

Și pleacă mâhnit, de la joc…

Și mulți ar dori să o fure,

S-o farmece fără habar;

Dar frică le e de secure,

Că-i fata lui badea Pădure,

Novacul de peste Sabar.

Articole similare

error: Continut protejat!!