Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Silvia Bitere
Pe poeta Silvia Bitere am cunoscut-o acum un an si jumătate la un festival literar organizat de poetul Paul Spirescu la Adjud. A venit cu o echipă consistentă a Asociației culturale „Direcția 9”. Am aflat mai târziu că s-a născut pe malul Mării Negre, la Constanța, văzând lumina zilei pe data de 18 ianuarie 1977.
După studiile gimnaziale și liceale a urmat cursurile Universității „Ovidius” din orașul natal, profilul Birotică. A obținut licența ca Inspector Resurse Umane. Debutul literar s-a produs în revista „Litere” din Târgoviște. De atunci este o prezență activă în numeroase publicații din țară, cu poezie și proză scurtă, din care amintesc: România literară, Familia, Vatra, Arca, Argeș, Ex-Ponto, Reflex, Helis, Sintagme literare, Dunărea de Jos, Pro Saeculum, dar și din Germania (Alternanțe), Anglia (Onyx) și Israel (ASILR).
Debutul editorial s-a produs în anul 2012 cu volumul de versuri „De-a Caroline”, apărut la Ed. Grinta din Cluj-Napoca. Au urmat: „Gri Kamikaze” (2013, poezie, Ed. Eurostampa, Timișoara), „Povestiri cu scaun la cap” (2014, proză scurtă, Ed. Eurostampa, Timișoara), ,,S – Via Del Mar” (2015, poezie, Ed. Grinta, Cluj-Napoca), „Să spunem puțin lucrurilor pe nume” (2016, poezie, Ed. Limes, Cluj-Napoca) și „Pentru că existase cândva un om” (2019, poezie, Ed. Rafet, Rm. Sărat), acest ultimul volum apărut ca urmare a acordării Premiului editurii Rafet la Concursul Internațional de Creație Literară „Titel Constantinescu”.
Silvia Bitere a fost inclusă și în câteva antologii și almanahuri apărute la Iași, Mizil, Târgoviște, Bacău, Galați și Timiș. Prezența ei constantă în reviste literare și participând la numeroase concursuri de gen, ca urmare a valorii recunoscute, a fost răsplătită cu numeroase premii. Iată numai câteva: Premiul I pentru poezie la Concursul Național de Literatură de la Dudeștii Noi, Timiș, în 2014; Premiul I pentru proză la Concursul Național de Literatură „Moștenirea Văcăreștilor”, Târgoviște, 2012 și Premiul revistei „Fereastra”, Mizil, 2012. Mai trebuie subliniat faptul că a fost nominalizată la Premiile Naționale Mircea Ivănescu, în anul 2013, pentru volumul de debut. Din anul 2015, datorat valorii dovedite, devine membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est (Galați). Despre poezia Silviei Bitere s-au pronunțat mai mulți scriitori. Iată ce scria Geo Galetaru: „Într-o lume vidată de repere morale și tinzând să-și convertească semnificațiile în simple ticuri festiviste, poezia Silviei Bitere aduce un suflu de prospețime și exuberanță expresivă. Accentele calofile îi sunt străine acestei autoare, așa cum străină îi este și tentația glosării pe marginea unor teme ofilite sau doar redundante. Luciditatea declanșează în fiecare poem o latență explozivă, iar mimetismului confesiunii estetizante îi este preferată vigoarea unui discurs tăios, pe alocuri jucăuș, care susține partitura lirică asemenea unei pânze freatice și-i alimentează energiile”.
În completarea celor scrise de Geo Galetaru, aș dori să adaug faptul că poezia Silviei Bitere este una a sincerității aproape absolută. Ea scrie despre viață și despre moarte cu aceiași ușurință cu care abordează sentimentele umane: iubire, tristețe, prietenie ș.a. Este o poezie intimistă fără să fie intimă. Este poezia matură a unei generații tinere fără de a cădea în păcatul exuberanței tinereții. Ne aflăm în fața unei poete talentate care știe să transmită cu delicatețe stările trăite. Din ceea ce am citit până acum din versurile sale am constatat că Silvia Bitere are resurse nebănuite și o disponibilitate pe care o întâlnești destul de rar la poeții din generația sa.
Sentimente, idealuri, minciuni
despre ce mai scriu
despre nimic doamna mea
adun așa ca o nebună de prin viață
îndes totul în mine
sentimente idealuri minciuni
moarte nu
am doar morți din partea părinților mei
e bine să ai ceva din partea cuiva
în rest dacă mai văd vreo icoană pe drum
mă închin la ea și ei îi dau lacrimile
e de la vopseaua proaspătă îmi spun
iarba nu se ia pe degete așa ușor
icoanele nu plâng dintr-o dată pentru nimeni
nu nu plâng
ce-ți veni doamnă cu batista
mai bine saltă-ți genunchii la gură
poate ai rămas grea cu mama
am fost în cimitir azi noapte
și era atât de bucuroasă
de-au ieșit toți morții pe alee la plimbare
vedeți doamnă eu am uitat că la naștere se plânge
nu plâng, să nu plângi
nu plâng doar mă încearcă o tristețe
de care uitasem să vă spun
oamenii mai uită e în firea lor
prind diverse forme când își iau la revedere
odată am văzut o pasăre mare deosebit de frumoasă
încerca să se hrănească
cu pliscul lung și cu aripi larg deschise
a murit într-o pungă
nimeni nu a plâns-o
am dus-o la groapă și am uitat de ea
odată un om a mâncat din palma mea
și merii erau în floare
când am dat drumul fluturilor ei au zburat cu el
nimeni nu i-a mai văzut vreodată
nu plâng mereu doar mă încearcă o tristețe
cum ar fi să te întorci pe o iarnă grea acasă
să-ți lași ghetele la ușă
să te așezi în fereastră
cea mai deosebită pasăre să-ți cânte la fereastră
și tu să uiți de omul care ți-a mâncat din palmă
fluturii
micime
am intrat și am ieșit din peretele acesta
din buretele acesta din pianul acesta din cana asta
din mama și din tata când ei dormeau într-o nucă
s-au vărsat lacrimi în pumni în mare
într-un fragil curcubeu
ne-am pierdut identitățile cardurile viața
femeile au invadat spațiile intime
ale bărbaților
între mâini printre degete au curs râuri
ambrozie bucle din abanos umbre și umeri
s-au iubit balenele cu pești feluriți
am iubit și eu
cântec
mă doare să îți spun, firește
o, mâinilor, din care chin sau trudă,
ca un năpraznic lup la pândă,
să mă ucizi sub ochi, sub dungă.
prin vrerea mea, mă las de o parte,
ca orice cruce prinsă-n garduri,
sunt, doar, un muribund cu drag de lună
și un apus ce mi se zbate, rar, în tâmplă.
când umărul stingher s-a aplecat,
coroană peste trup întinsă,
am înțeles, și-am plâns încet,
în gând, ca un bărbat.
azi, nu privire înaltă!
azi, nu pământ din tină!
azi, larg aud în zări vioare
și…
viu, același cântec,
cum des,
cum doare.