sâmbătă, 15 august 2020

Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Mariana Marin

„Nu doar cea mai ta­lentată, dar și cea mai curajoasă poetă a generației sale”, afirmă Nicolae Coande despre poeta ­Maria­na Marin într-un amplu material apărut în nr. 5/2020 al revistei „Poesis Internațional”. Aceasta s-a născut la data de 10 februarie 1956 la București și a decedat la 31 martie 2003. Mai toți specialiștii au încadrat-o ca făcând parte din „generația literară ‘80”, cunoscută și ca „generația în blugi”. Urmează, în București, Liceul „Ion Neculce” (1971 – 1975) și Facultatea de Limba și Li­teratura Română, secția română – engleză, a Universității București (1976 – 1980).

În timpul facultății frecventează „Cenaclul de Luni” condus de Nicolae Manolescu”. După absolvire lucrează în învățământ, ca profesoară, în mai multe comune din județul Călărași, până în anul 1983, apoi în București între anii 1983 și 1986. Din anul 1986 până în anul 1988 activează ca bibliotecară la Biblioteca Centrală Universitară din capitală.

După anul 1989 beneficiază de o bursă la Paris. După ce revine în țară va lucra la Muzeul Literaturii Române. Debutul literar este consemnat în „Convingeri comuniste” în anul 1976 cu un grupaj de poezie.

Editorial debutează cu volumul „Un război de o sută de ani” (Ed. Albatros, 1981). După un an apare volumul colectiv „Cinci” unde este alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter și Alexandru Mușina. Au mai urmat volumele: „Aripa secretă” (Ed. Cartea Românească, 1986), „Atelierele (1980-1984)” (Ed. Cartea Românească, 1990), „Ia-ți boarfele și mișcă” (interviu cu Oana Orlea, Ed. Cartea Românească, 1992), „Mutilarea artistului la tinerețe” (Ed. Muzeul Literaturii Române, 1999) și „Zestrea de aur” (antologie, Ed. Muzeul Lite­raturii Române, 2002). În anii 1989 și 1992 au apărut, în ediție bilingvă, româno-franceză, volumele „Au Carrefour des grandes routes commerciales” și „Les Ateliers”.

În anul 2013, la 10 ani de la decesul poetei, Clara Mitola și Claudiu Komartin au realizat și publicat antologia, în ediție româno-italiană, „Zestrea de aur/ La dote d’ oro”. Poezii de-ale sale sunt incluse în antologii ce au apărut în Marea Britanie, Statele Unite, Germania, Suedia, Ungaria și Polonia. Poeziile sale au apărut și în reviste literare importante din țară, precum: Echinox, Dialog, Amfiteatru, România literară, Vatra, Transilvania, Viața românească, Contrapunct, Adevărul literar și artistic, Euphorion ș.a.

Volumele sale au fost recompensate, implicit ­va­loarea operei poetice, cu diverse premii: Premiul Uniunii Scriitorilor (în anii 1981 pentru debut, 1991 și 1999), Premiul de poezie al orașului Slobozia (1991), Premiul ASPRO (1999) și Premiul special „Virgil Mazilescu” (Corabia, 2001).

Cel care i-a îndrumat cariera literară a fost criti­cul Nicolae Manolescu în cunoscutul lui cenaclu. Acesta scria despre Mariana Marin: „Versurile ei sunt croite din materialul liricii tragice a marilor doamne ale poeziei ­mo­derne”. Mai toți exegeții creației sale o consideră pe Mariana Marin drept reperul poetic al generației ei, cel puțin din punctul de vedere al liricii feminine. A fost, ca femeie, o rebelă în adevăratul sens al cuvântului. Nu a făcut compromisuri de niciun fel. Ceea ce gândea, inclusiv despre situația din țară, spunea cu voce tare, asumându-și multe riscuri. Atunci când am întâlnit poezia ei m-am lăsat cucerit de sinceritatea ei, de calitatea discursului liric în pofida stării sociale în care ne aflam. Descopeream o poetă plină de vitalitate, cu o poftă de viață debordantă, dar și o persoană care suferea de singurătate. O singurătate pe care doar poezia o alina.

Vestea dispariției ei la doar 47 de ani a cutremurat lumea literară. Iată ce scria, nu cu mult timp înainte: „Mă grăbesc înspre moarte/ fără un înțeles anume,/ fără rochie de mireasă,/ fără zestrea de aur./ Fără mine./ Mă grăbesc senină și amară/ de-a latul patriei”. Cărțile multor poeți dispăruți prea devreme nu se mai regăsesc în librării. Și e păcat. Însă se mai regăsesc în bibliotecile colegilor de generație și în ­ini­mile prietenilor care nu i-au uitat.

Calea de acces

Nu există eveniment al vieții

fără expresie.

Inițierea în teluricul gros,

în râsul aproape de moarte,

în apele limpezi ce ne purifică

mai apoi sufletele.

Inițierea în experimentul social,

Asumarea lui în trecerea de partea adevărului

și a celui slab.

Inițierea în verbul incandescent

Și el, verbul, purificându-ne și mai apoi

trecerea anilor, neputin­ța și bâlbâiala,

simpla corvoadă de a fi.

Nimic întâmplător, Doamne, în cămările Tale

până la a pricepe aerul în care pulsăm îndesându-l.

nimic fără expresie.

Elegie XII

Între sânii mei a înnoptat moartea.

Dar între mine și tine (se spune)

va exista întotdeauna o Europă sau o Mare Roșie.

Limba în care gândesc eu cuvântul moarte

nu este și limba în care gândești tu cuvântul iubire.

Ceea ce azi ne desparte (se spune)

ne va despărți și mai mult mâine.

Iată de ce, cu toată întunecimea trecutului nostru

pe care îl desfășurăm aidoma

unui pergament din vechiul Egipt,

îți cer să fugim în hăul ce ni s-a dat.

Acolo, pistruii și părul tău roșu

vor înțelege desigur și vor iubi

limba sânilor mei

între care va înnopta și atunci moartea.

Limba scrisă sub pleoape

Vremea poemului înalt, amețitor,

a trecut.

Gândul negru și sârma ghimpată

vor ține minte doar aceste elegii

și o feroce singurătate,

amețitoare, înaltă…

Zidul

Eu nu te judec

și doar ți se pare

că lanțurile pe care le porți

au fost închise de mine

cu nopțile în care ne-am iubit.

Nu este al meu cedrul Libanului

sub care stai și plângi.

Iar turma de capre a minții tale

n-a fost păscută de mine,

nu eu am înălțat din nou zidul

după ce s-a surpat.

Și nu te judec.

Ești liber și aidoma mie într-o zi și aici,

sub pământul spre care vița-de-vie

toamna se-apleacă în țăndări

demonizată.

Putregaiul

Eu, înnegrită de spaimă,

încerc să-mi apropii visul

în care tu te îndepărtezi

odată cu șuvoiul de sânge al zorilor.

închid ochii.

îi apasă și pe ei neputința noastră.

îi apasă și pe ei tristețea-mumie.

Am dat de fundul sacului, iubire.

Ne-am dat cu ei.

Le semănăm cenușa noastră la poartă.

Putregaiul acesta care îmi stă în gât

și pe care nu îl pot smulge de acolo.

Peștișorul de aur

Dacă e adevărat

că țara asta

are miere

pe ea

așa cum spuneai deseori,

atunci de ce, dragule,

ești din nou vândut

pe tone de sârmă ghimpată

și scrum?

loading...
error: Content is protected !!