luni, 28 septembrie 2020

Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Florea Miu

Rar mi-a fost dat să cunosc un scriitor important de o asemenea modestie și bun simț ca teleormăneanul Florea Miu. L-aș pune la egalitate, la acest capitol, cu scriitorul buzoian Ion Roșioru. Florea Miu s-a născut la data de 27 noiembrie 1951 în comuna Vedea, județul Teleorman. După ce a urmat școala generală în comuna natală, a continuat cu liceul absolvit în orașul Roșiorii de Vede. După absolvirea liceului a urmat Facultatea de Limba și Li­te­ratura Română (secția română-latină) a Universității București obținând diploma de licență în anul 1975.

După absolvire activează ca profesor (1975 – 1977) în comuna Păunești, județul Vrancea, iar până în anul 1980 la Craiova, unde se stabilește. Între anii 1980 și 1982 este redactor în presa militară. Din anul 1982 este redactor la Editura Scrisul Românesc din Craiova, orașul în care se stabilește. Mai lucrează ca ziarist și funcționar public (la Primăria Craiova), iar din anul 2002 până în anul 2013 ocupă funcția de redactor și redactor șef adjunct la revista „Ramuri” din Craiova.

A debutat cu versuri în anul 1969 în „Teleormanul literar”. În anul 1972, sub tutela lui Mircea Ciobanu pe când era student, debutează editorial cu volumul de poezie „Jocuri în piatră” apărut la Ed. Cartea Românească. Până în anul 1989 mai publică patru volume de versuri și unul de eseuri la Ed. Cartea Românească (trei), Ed. Scrisul Românesc și Ed. ­Emi­nescu. În toată această perioada publică versuri, eseuri, articole și interviuri în revistele Ramuri, Luceafărul, România literară, Orizont, Transilvania, SLAST, Argeș, Viața militară, Meandre, Ex Ponto ș.a. După anul 1990 continuă să publice noi volume de versuri, interviuri și o antologie.

Este inclus în mai multe antologii și a fost tradus în engleză în volumul „Sorescu’s Choise” (Belfast, 2001). Despre valoroasa sa poezie au scris mai mulți comentatori critici, printre care Marian Popa (în Dicționarul de lite­ratură română contemporană – 1977), Aureliu Goci, Ovidiu Ghidirmic, Gabriel Rusu, Gabriel Coșoveanu, Ana Dobre, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Dan Cristea, Geo Vasile și Paul Aretzu.

De-a lungul carierei lite­rare a obținut mai multe premii: Premiul Asociației Scriitorilor din Craiova (1982), Premii ale Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor (1990, 1999, 2004 și 2009) și Pre­miul Marin Sorescu pentru întreaga activitate literar-artistică (sub egida Academiei Române, Craiova, 2012). A mai obținut premii la festivaluri de poezie la Rm. Vâlcea, Băile Herculane și Drobeta-Turnu Severin. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova.

Apreciatul și mult prea repede plecatul dintre noi cri­tic literar Mircea Scarlat scria despre poezia lui Florea Miu: „Încordarea existențială, rostită cu multă vigoare, dobândește în elegiile lui accente de mare dramatism (…) Este un foarte modern creator de metafore, un ermetic insolit, deși folosește, paradoxal, un limbaj poetic frapant prin simplitate, dezvoltând în acest sens una din liniile majore ale liricii interbelice”.

În anul 2009 a fost invitatul Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău la Concursul pentru elevi „Arc de suflet peste timp” organizat de regretatul doctor Valeriu Bistriceanu. Atunci i-am prezentat volumul de versuri „Muzeul cu nemărginiri”, când am spus, printre altele: „Din lecturarea acestor versuri ne dăm seama cu ușurință că Florea Miu este un solitar, iar ca poet este unul deosebit, un poet care a găsit formula magică. Are o construcție lirică deosebită care nu se întâlnește la mulți poeți: două versuri, punct. Acest lucru înseamnă concentrare, sintetizare, înlăturarea balastului care sufocă poezia de azi”.

Afirmația rămâne valabilă și astăzi la mai bine de la un deceniu de la exprimare. Poezia lui Florea Miu, sunt sigur, va rezista peste ani în ciuda unora care mi-au spus la un moment dat că nu au au­zit de el. Și sunt nume cu o ­anu­mită greutate în literatura contemporană românească. De acest lucru se face „vinovat” și Florea Miu, pentru că și-a consumat în singurătate și tăcere trăirile poetice. În aceste vremuri de inflație de versificatori este nevoie mai mult ca oricând de poezie autentică și de ținută. Iar Florea Miu poate să o ofere.

Atât de departe

Am ajuns atât de departe

și totuși

parcă n-aș fi făcut nici un pas.

Mai ușor sau mai greu,

drumul acesta m-a dus

pe unde nici nu visam.

Am trecut prin toate greșelile

care mi se puteau întâmpla,

mi-am pus tâmpla pe o pernă de jar,

iar când m-am trezit

era foarte târziu

ca să mă mai recunosc.

Acum aș vrea să mă întorc

însă nimeni

nu crede că eu mai exist

așa că las totul baltă

până la următoarea oprire.

Adagio

Ce-ți mai trebuie, nefericită ființă,

cum să te ajut?!

Ia-mi sufletul, dacă vrei,

ia-mă pe mine însumi cu totul,

respiră un munte de aer

prin nestăpânita mea inimă,

pune-mă și tu în cel mai negru colț

al întâmplării tale cerești!

Ce-ți mai trebuie, ființa mea tristă?

te-ai bucurat pentru toți, iar acum

ți-ar fi necesar un popas…

Ia-mi lucrurile care mi-au mai rămas

pentru că altele nu vor mai fi!

Un singur răgaz îți mai cer:

lasă-mă singur, o clipă,

cu mine însumi,

să-mi spun eu singur ce cred!

Drumul din vis

Am înhămat toți caii din sat

la o lacrimă…

Caii jucau în buiestru, iar lacrima

se clătina

cu amintirile mele în ea.

Trecea tăcerea prin mine

ca un roi de albine

și îngerul întreg se vedea

prin neliniștea mea.

Drumurile abia se țineau

într-un fir de câmpie

și eu mai aveam de urcat

jumătatea pustie…

Se împiedicau de lumină,

și de nori, și de somn

caii cu privirea de om;

caii duceau în uitare

lacrima din vis, vorbitoare.

Casa dintre lacrimi

Ciudate mai sunt vremurile

care se tot apropie, dar nu mai ajung!

O parte din ele au și trecut

tot așteptându-le.

Sunt încărcate de bucuriile

pe care nu le voi avea niciodată.

Sunt însorite.

Ies din calendarul obișnuit.

Fiecare cu povestea lui!

Eu stau în dreptul feres­trei

pentru a le zări cum se duc

fără să fi venit.

Înconjurat de zidurile acestea

încrustate cu imaginea mea

fără contur,

doar cu semnul întrebării pe ușă.

De departe

Pași grei se aud pe Câmpia Burnazului:

trece nesfârșirea!

Eu m-am născut într-o toană târzie,

după-amiaza, când iarba

o ia razna, iar pomii

tânjesc după frunzele lor…

Totul se întâmplă sub privirile

făpturilor de nisip

care nu mai au umbră

ci numai izvoare în trup.

Care cultivă fântâni

și culeg limpezimi!

Cade lumina peste rănile Teleormanului.

Trece nesfârșirea.

Se aude până aici, în Ignaria.

Restricție temporară

Parcă mă urmăresc toate blestemele!

Mi-e respirația tot mai grea.

În tăcerea și neliniștea mea

și-au făcut nenorocirile cuib.

Casele și drumurile s-au închis

către mine,

n-au mai rămas decât ­une­le semne

care duc până-n vis.

Și e foarte târziu și foarte departe

până la capătul celălalt.

Nici nu știu pe ce drum s-o apuc

care să nu fie spart.

Mai bine

o iau de-a dreptul prin mine!

loading...
error: Content is protected !!