Şlefuitorii de cuvinte/Medalion literar – Doina Dabija

Doina Dabija este o poetă şi o publicistă care s-a născut la data de 12 februarie 1981, la Chişinău, în Republica Moldova, fiind fiica cunoscutului scriitor şi academician Nicolae Dabija. După ce s-a căsătorit, ea semnează şi Doina Dobzeu. După studiile gimnaziale şi liceale a urmat şi absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii Bucureşti şi Universitatea Liberă Inter­naţională din Moldova, Facultatea de Ştiinţele Comunicării şi Jurnalism.

După absolvire, lucrează în presă, ca redactor, la revista „Li­teratura şi arta” din Chişinău, la revista Liceului de Creativitate şi Inventică „Promoteu”, apoi a devenit membru în Consiliul director al revistei „Detectiv cultural” din Bucureşti. Apropierea de poezie s-a făcut firesc, zic eu, din două considerente: ca moştenire de familie şi ca pregătire profesională. A publicat şi publică versuri în numeroase reviste literare din ţară şi din Basarabia. Debutul editorial s-a produs la o vârstă fragedă, în anul 1998, cu volumul de poezie „Liber în temniţă”, apărut la Editura „Gnosis” din Bucureşti.

Au urmat volumele „Împotriva curentului” (Ti­mişoara, 2002), „Bucurii înlăcrimate” (Chişinău, 2003), „Tristeţea din Felinar” (Râmnicu Sărat, 2008), „101 Poeme” (Bucureşti, 2012), „Sub aripa tăcerii” (Bucureşti, 2015) şi „Copacul viu” (Bucureşti, 2016). Se regăseşte în mai multe antologii şi este prezentă în „Dicţionarul Scriitorilor Români din Basarabia” (ediţiile 2006 şi 2010) şi în „Dicţionarul Poeţilor Români de Azi” (Iaşi, 2011). În urma activităţii literare a obţinut numeroase premii, din care ­amintesc: Premiul Tineretului din R. Moldova, Premiul Fondului Literar din R. Moldova, Premiile revistei „Literatura şi arta” pentru poezie şi proză (2013, 2014 şi 2015), Premiul Concursului de Creaţie Literară „Comoara” (Tecuci, 1998), Premiul special pentru poezie al Asociaţiei Culturale „Andromeda” (2014) şi Premiul „Iulia Hasdeu” pentru volumul „101 Poeme” (Ed. „Biodova”, 2016).

Ca urmare a activităţilor deosebite în domeniul literar a fost primită încă din anul 2005 în Uniunea Scriitorilor din R. Moldova, iar din anul 2017 este membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. La puţin timp a fost aleasă în funcţia de preşedinte al Filialei Chişinău/Moldova a UZPR. Despre activitatea poetică a Doinei Dabija am ales să citez din Virgil Andronescu, care scrie: „Versurile Doinei Dabija sunt simple şi graţioase, poeta valsând metaforic prin Ploaie într-o Luptă cu gândurile. O face precum un Ierarh bătrân care şopteşte celorlalte suflete într-o Limbă sfântă. (…) De aici înainte, aşteptăm cu acelaşi interes ca poeta Doina Dabija să ne mai îmblânzească sufletele şi lumea învolburată în care trăim cu alte volume la fel de sincere şi de calde!”.

Iar Lidia Grosu, o altă poetă de peste Prut, într-o cronică emoţionată scria printre altele: „De fapt, poemele Doinei Dabija sunt o decodificare a stimulenţilor ce imprimă culoare vieţii prin radio­grafierea la maxim a ceea ce este şi excluderea cu putinţă a ceea ce ne dorim să rămână”.

În ceea ce mă priveşte, eu i-am remarcat poeziile încă de acum 12 ani când, din întâmplare, am intrat în posesia volumului „Tristeţea din Felinar”, despre care am şi scris. Este un volum invadat de tristeţe, un volum care te face să crezi că este scris de o persoană care a trăit foarte mult şi a dus-o din nefericire în nefericire. Acest sentiment vine doar aparent pentru că, în fond, întâlnim un sentiment tonic, de încredere şi speranţă, sentimente care se regăsesc din plin în cărţile următoare şi numai pe ici-colo mai răzbate câte o undă de tristeţe. Voi citi, în continuare, cu plăcere versurile Doinei Dabija, pe care o mai aşteptăm cu noi cărţi. Din poemele trimise la redacţie am ales câteva, care sper să vă convingă.

Sfânta

A ajuns femeia

La părinte,

L-a rugat în şoaptă

Să o spovedească,

Că afară-n ploaie

Un înger o aşteaptă.

Neîncrezut, acesta

De toate o întreabă:

– Mănânc flori di­mi­neaţa,

Şi numai seara, iarbă.

Şi-n timp ce preotul

Vorbeşte,

Lumea-i toată năucită,

Pe cine oare spovedeşte,

Când lângă el nu este nimeni?

Şi atunci femeia se ridică,

Îşi şterge lacrima din riduri

Şi părul negru, de cenuşă,

Şi iese-afară-n frig,

Trecând prin zid –

ca printr-o uşă.

Poeţilor nu li se iartă nimic

Poeţilor nu li se iartă nimic,

Nici sorii pe care i-au aprins,

Nici faptul că prea mult au iubit…

Iar după moarte, nu li se iartă

Nici că au murit.

Lor, celor care făurind poeme,

Au făurit destine,

Nu li se iartă –

Cuvintele prea multe,

Sau prea puţine.

Poeţilor nu li se iartă nimic,

Nici iubirea, suferinţa,

sau bucuria,

Nu li se iartă

Nici măcar Poezia.

Zugravul

Cuprins de frig şi de-un tăcut frământ,

Zugravu-şi scoase pensulele toate,

Ca să picteze ochii unui sfânt,

Pictat numai pe jumătate.

Dar la lumina unor ferestrui,

Îl văzu pe sfânt, fără ochi,cum plânge,

Iară durerea din privirea lui,

Îl sfâşie până la sânge.

Şi atunci zugravul hotărî

Să-l lase fără chip pe sfânt,

Şi-n semn de doliu pentru toţi,

Să şteargă zugrăveala cu pământ.

Şi afară se auzea o lume calmă,

În timp ce el ştergea peretele cu lut,

Şi ochii sfântului,i se lipeau de palmă,

Şi din palmă,el plângea mai mult.

Şi sfântul a dispărut atunci, oamenii spun,

În zidul măcinat de tristeţi şi ploi,

Că să se roage pentru un zugrav nebun

sau pentru mine,

pentru tine,

pentru noi.

Ochi de zăpadă

Ochii mei

Cu ochii tăi

S-au umplut

De zăpadă.

Eu nu te văd,

Tu nu mă vezi,

Şi iubirea…

A început şi ea

Să nu vadă.

Şi după atâtea

orbiri…

Şi după atâtea

tăceri…

Rămân în iarna

de azi,

Iar tu, în iarna

de ieri.

Îngerul Limbii Române

Fiecare lucru

Îşi are îngerul lui –

Şi vremurile,

Şi anii, şi ziua de mâine…

Avem şi-un

Înger al limbii:

Îngerul Limbii Române!

Care stă de veghe

Cu îngerul

Acestui popor,

Pregătiţi amândoi

Să-ţi dea lauda sau ocara,

Dar să-i convingi mai întâi

În graiul cui –

Îţi iubeşti istoria,

Neamul şi ţara?

S-o veghem

Clipă de clipă

Şi să o vorbim demn,

Să nu ne judece

Generaţia de mâine

Şi îngerul nostru:

Îngerul Limbii Române!