Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Daniel TURCEA
În anul 1964 se constituie și la noi grupul oniric avându-i ca inițiatori pe Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag. La acest curent al suprarealismului vor adera, destul de repede, Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu și Iulian Neacșu, ca ulterior să li se alăture Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase, Florin Gabrea, Daniel Turcea ș.a. Acest curent nu va avea viață lungă din cauza cenzurii, el destrămându-se în anul 1971. Unii iau calea exilului, iar alții vor activa pe cont propriu.
Daniel Turcea, la acea vreme foarte tânăr, se alătură curentului oniric. El s-a născut la data de 22 iulie 1945 la Târgu Jiu. Cea mai mare parte a copilăriei și-o petrece la Pitești, la bunicii săi. Bunicul său era preot, fiind, la rându-i, urmașul unor preoți. Și mama sa a trăit în rugăciune și ascultare.
După ce a absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Pitești (1963), va urma Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu” din București, pe care o va absolvi în anul 1968. Cu toate că a primit educație într-o familie de preot, Daniel Turcea, încă din liceu și facultate, cunoaște o perioadă de rătăcire și răzvrătire. Credința creștin-ortodoxă nu i se mai părea demnă de urmat și a căutat răspunsuri la întrebările sale în filosofia și religiile orientale. Din această cauză, viața sa se schimbă radical, ducând o existență dezordonată, cu multe excese bahice. Cu toate acestea, a fost un student strălucit.
Primele poezii le publică în anul 1966 în revista „Amfiteatru”. Volumul de debut, „Entropia”, apărut în anul 1970, cuprinde în el poeziile publicate și scrise până la această dată. Critica literară întâmpină acest prim volum cu laude și aprecieri pozitive. Este primit în Uniunea Scriitorilor și, odată cu această recunoaștere își lărgește numărul de prieteni, frecventând cu unii dintre ei localurile lor preferate. Intrase, cum se spune, „în lumea bună”, în lumea boemei.
Noul anturaj l-a împins și mai tare pe panta rătăcirii, a beției și a revoltei față de Dumnezeu. Dispărea pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp de acasă, iar când apărea era de nerecunoscut. Starea sa era deosebit de gravă, din cauza alcoolului, poate chiar a drogurilor. Când apărea nu mai știa nimic, nici unde se află, nici unde trebuie să ajungă sau să meargă singur acasă. Era de nerecunoscut, era desfigurat. Însă un vis l-a schimbat cu totul. Și în acel vis i-a apărut mama lui, care nu a încetat să se roage pentru el. A simțit cum o ființă de lumină l-a apucat de mână și l-a scos de acolo, apoi l-a condus până în fața ușii, după care a dispărut.
Tot în acel vis a văzut o biserică mare. A colindat Bucureștii neîntrerupt timp de o săptămână pentru a găsi acea biserică. A găsit-o: era Biserica Sfântul Elefterie cel Nou (de lângă Operă). A mai trebuit să găsească un duhovnic pentru a-și lămuri trăirile. Un prieten arhitect l-a dus la Mănăstirea Cernica, la părintele Arsenie Papacioc. După această întâlnire și mai multe spovedanii, Daniel Turcea a luat hotărârea definitivă: va avea o viață de pocăință, trăită în rugăciune după ce a fost convertit la ortodoxie.
A mai scris versuri pe care le-a adunat într-un ultim volum antum, „Epifania”, apărut în anul 1978, cu totul diferit față de primul. Tot acum decide să susțină examenul de admitere, pe care îl trece cu media 9,95, la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Sibiu. Dosarul său este respins din motive nu prea ortodoxe. Anul 1979, la numai trei ani de la convertirea sa, a fost anul final al existenței sale pământene. După o suferință ce a durat opt luni, bolnav de leucemie, Daniel Turcea și-a încredințat sufletul Domnului. A trecut la cele veșnice la data de 28 martie 1979, la Mănăstirea Cernica, acolo unde își doarme somnul de veci. Nu împlinise 34 de ani. După moartea sa au mai apărut volumele „Epifania” (1982) și „Iubire. Înțelepciune fără sfârșit” (1991).
De obicei, în încheiere redau ceea ce au scris alții despre poezia sa. De data aceasta voi cita mesajul său de pe patul morții, încredințat surorii sale, Lucia: „Să le spui fraților să se roage și să-L iubească pe Dumnezeu mai mult! Tragedia noastră e că ne iubim pe noi înșine atât de mult iar pe Dumnezeu atât de puțin!”. Conform celor spuse de părintele Dumitru Stăniloaie, „Daniel Turcea este cel mai mare poet ortodox din literatura universală contemporană”.
Din păcate, ca și alți poeți excepționali, nici Daniel Turcea nu este adus în atenția noilor generații. Poezia sa, deși de mică întindere, are un solid fundament emoțional și de profunzime filosofică. Am fi cu mult mai bogați dacă autori de acest calibru intelectual ar fi aduși cât mai des în atenția publicului cititor.
Asemenea dimineții
iată frumoasa, omeneasca înfrângere, la mare preț
dar eu unul sunt martor, eu am văzut
acei oameni, blânzi, de neînfrânt
învățând nemurirea, ochii i-am privit. Suferința
nu le mai putea micșora cu nimic
fericirea
sfârșitul lor e asemenea dimineții
vezi,
vestitul astrolog, apărat de stele, friguros
pustiit de noroc, nu era
asemenea lor, nici yoghinul bătrân ce mi-a spus
rănile da, însă sufletul
eu nu-l pot vindeca
Zen
sângele meu se desfăcu
Deasupra – o planare mai lină
așteptând să se spargă
jos nu înțeleg cum se încâlcesc moale și reci
forme obscure și iată
Totul e să ardă o ușă orbitoare
totul e să treci dincolo
din afară în afară prin porii
acestor licheni ce-au iubit
vii și mai vii încă
amurgul roșu și stins
când se unduiau
și vântul
avea tăceri de xilofon și de ură
dus pe leneșa vale
Scăpare nu mai există
Nu-i decât un nesfârșit Posibil
Unde logica e să te smulgi
de sub ecuațiile oricărei mișcări
să poți trăi
vieți
astfel
nenumărate
Izbăvire
mic cearcăn
al marii încercuiri, o picătură
ce se prelinge înapoi în chipul apei
în urma setei
în adânc
Odihna
Părinte, mi-s ochii întunecați
și nu mai văd
lumina răsărind în mine. Mut,
cuvintele îmi sângeră pe buze
aș vrea să spun
aș vrea măcar odihna
aceea fără nume
doar dorirea
doar setea
mai adâncă decât vremea
să pot s-o spun,
atâta bucurie!
Altar
în stânga
e peștera
la mijloc e masa
sau poate
mormântul
pe masă
potirul în care
se află cuvântul