Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Adam PUSLOJIC

Scriitorul și traducătorul sârb Adam Puslojic s-a născut la data de 11 martie 1943 la Kobisnica (Cobiș­nița), lângă Negotin, în Serbia. Absolvă școala generală și liceul la Negotin, iar apoi Facultatea de Filologie din Belgrad, specializarea lite­ratură universală și teoria li­teraturii (1962–1967). Debutul literar are loc în anii 1963-1964, când publică, poezie și traduceri, în revista belgră­deană „Vidici”și apoi în revista „Razvitak” din Zajecar. Debutul editorial are loc în anul 1967, cu volumul Postoji zemlja (Există pământul, versuri).

De atunci, Adam Puslojic a publicat un număr impresionant de volume: peste 25 de versuri în limba sârbă, 15 volume scrise în limba română direct și peste 60 de volume de traduceri din franceză, rusă și română. Printre autorii români traduși se numără Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Mircea Dinescu, Geo Bogza ș.a. Poezia sa a fost tradusă în peste 20 de limbi străine, cum ar fi ­ita­liană, suedeză, germană, rusă, engleză, slovenă, bielorusă, română etc. De asemenea, mai este prezent în mai multe antologii de poezie modernă editate în Serbia, dar și în străinătate.

Adam Puslojic este unul dintre marii prieteni ai românilor. A vizitat mai toate zonele istorice și spirituale ale țării noastre pe care, multele dintre ele, le-a cântat în versurile sale. O mare prietenie l-a legat de Nichita Stănescu, prietenie care continuă dincolo de moartea marelui blond. Pentru aceste motive și încă multe altele, Adam Puslojic este asimilat ca un autor român ce trăiește dincolo de granițele țării.

A fost ales, în anul 1995, membru de onoare al ­Aca­demiei Române, iar în anii 2001 și 2004 i s-au decernat ­tit­lul de Doctor Honoris Causa de către universitățile de Vest din Oradea, „Vasile Goldiș” din Arad și „Eftimie Murgu” din Reșița (2013). Localitățile Ploiești (2001), Skopje (2002), Călărași (2007) și Târgu Cărbunești (2007) i-au acordat titlul de cetățean de onoare. A fost distins cu mai multe premii literare și pentru traduceri. Amintesc doar câteva: Premiul Uniunii Scriitorilor din Serbia, Premiul „Vergilius” (Ro­ma), „Sceptrul poeziei” (Macedonia), Premiul „Orfeul de aur” (Jagodina, Serbia) pentru întreaga operă literară și premii în Ro­mânia obținute la Galați, Iași și București.

Mulți scriitori români, nume grele, au scris și au vorbit despre poezia lui Adam Pulojić. Enumăr doar pe Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Eugen Simion, Laurean Stănchescu, Mircea Tomuș, Mircea Dinescu, Traian Coșovei, Adrian Dinu Rachieru, Cornel Ungu­reanu, Gheorghe Grigurcu, Zenovie Cârlu­gea. Redau din scrisa lui Marin Sorescu un scurt pasaj: „Puslojic nu scrie, totuși, o lirică odihnitoare. Poeziile sale sunt vâlvoi, îți vâră degetele în ochi, cată pricină. Din senin. Te iau de mână și te duc la fața locului. Pentru o fire explozivă, această față a locului este pământul larg, asumat ca parte integrantă– dar al său și numai al său este un anumit univers”. Academicianul Eugen Simion îi face un portret foarte reușit: „Adam Puslojic este, nu mai încape îndoială, un poet autentic, un poet răsăritean în care clocotesc (folosesc înadins acest termen, se va vedea deîndată de ce!) pasiunile, frustrările, umi­lințele, reveriile spațiului balcano – dunărean. Nu știu dacă trebuie să-l laud sau să-l plâng, boema balcanică nu se mai poartă în lumea bună de azi, fantasmele poetului de la Dunăre nu mai au preț, specificul a devenit o povară, în fine filmele lui Kusturica și concertele lui Goran Bregovic continuă să stârnească interes, dar ele n-au reușit să reabiliteze, în ochii euroscepticilor europeni, spațiul balcanic”.

Eugen Simion, când folosește cuvântul „clocotesc”, se referă la faptul că Adam Puslojic a fost, în tinerețe, un necondiționat adept al curentului clocotrism, cel mai post-modernist curent de avangardă. Între timp, Adam se pare că s-a vindecat și s-a despărțit de acesta, definitiv. Ceea ce-l particularizează de alți poeți sârbi, mulți de ori­gine română, cu legături indestructibile cu poeții de la noi, este faptul că Adam a rezonat nu numai cu o parte a poeților români, ci cu însăși poezia română. Nichita Stănescu spunea: „Adam, sârbul, e singurul care mă poate traduce pe inima ­mi­nunatului popor sârb!”. Cu alte cuvinte, marile spirite nu au nevoie de prea multe pentru a se întâlni. Și se întâlnesc în spațiile astrale, așa cred eu cu tărie.

„În vântul de nimeni stârnit”

      Marelui Blaga

Părinte, am venit la Tine, acasă

– și eu locuiesc acum la Lancrăm,

alături de doi îngeri, doi pereți

în aur (aur albastru) ceresc

Am venit să Te aud

Să Te văd. Să Te mut

ca o lebădă sonoră tac.

Ne-ai spus „în vântul de nimeni

stârnit…” și-n acest cuvânt

eu văd mișcarea Marelui

Anonim, pornit de Tine

spre noi, spre mine.

Lasă-mă să intru-n

casa Ta deschisă pe dinăuntru

în vântul cuvântului.

Psalm

Stricat e telefonul tău, Doamne:

Strig mereu și nu-mi răspunde

Nimeni printre stele. Adoarme

Fiul răstignit și strigă: Unde?

Dacă merg la biserica ta sfântă

Dau de ușa încuiată și pustie.

Atât de liniștit e cel ce cântă

Dureros de dulce, gura-n­cătușată.

Mă rog la tine, blândul meu Părinte,

Deschide-mi gura, cuvânt după cuvânt,

Și trece-le, trece-mă, prin a ta minte,

Să devin un suflet, viu, peste morminte.

Eu nu te caut, prin ceruri, sunt mic,

Ci doar prin lumina preafrumoasă

Un orb atinge piatra prețioasă –

Aud telefonul tău: ridic sau nu ridic?

Penultima

Atunci când auzi un clopot

bătând din perete,

Dumnezeu se ascunde-n tine

și-ncepe lucrarea.

Creionul lui este hârtia

timpului cel negru.

M-am ascuns și eu în Dumnezeu

pentru o clipă

luminoasă,

penultima.

Aud un clopot.

Un edict nou: fraților mei români

Eu sunt soldatul poeziei românești,

Dar tu, Doamne, oare ești?

Sunt trist, Părinte, ca Nichita cel luminos

Și acum plâng, nu plâng dureros.

Stau aici, privesc spre Blaga –

spațiul meu mioritic a ajuns la Haga,

unde, acum cu anii, m-ai dat, Bătrâne,

ca pe Iason, cel ce fură Aur-lâne,

neștiind că mor vreodată prin tine,

ca regele meu, Marco – la Rovine,

nu ucis de-un frate (de Mircea cel Mare),

ci de crucea de lumină, grea și tare.

Hai să cântăm Hora sfântă, românească,

noi doi, Doamne, din gura mea, sârbească.

Casa natală

Casa natală a lui Brâncuși

din micuțul sat Hobița

parcă este clădită

cu două secole

mai apoi

de aceea și poetul Geo

Bogza a scris cum

acest Constantin

s-a născut în anul 1876

dar n-a murit

niciodată

și unde este

îmi rămâne

să-ntreb.

La ieșirea din carte

Văd cum la poarta neagră

stă unul ca un om de piatră

mă zărește

mă tot privește

și nemulțumit cu mine

îmi spune nerăbdător

cară-te, omule viu.