Șlefuitorii de cuvinte / Medalion – Hanna BOTA

Una dintre cele mai interesante și mai exotice, aș putea spune, scriitoare din România s-a născut la data de 7 iulie 1968 la Cluj-Napoca. După ce a absolvit Liceul Sanitar (1988) în orașul natal, și-a perfecționat pregătirea fiind licențiată în Teologie (1999) și în Filologie (2003). De asemenea, a urmat, la Universitatea București, un master în Etnografie și folclor (2004), iar în anul 2012 a obținut titlul de doctor în Antropologie culturală la Universitatea de Vest din Ti­mișoara. Cea mai importantă activitate profesională a desfășurat-o la Institutul de Istorie Orală a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în calitate de cerce­tător științific.

Din activitatea sa pri­vind pregătirea profesională vine o întrebare absolut firească: când a avut timp Hanna Bota să se dedice literaturii? A debutat editorial în anul 1994 cu volumul de poezie „Candidați pentru ploaia târzie” (Editura Idea din Cluj-Napoca). Au urmat mai multe volume de versuri și proză (romane și memorialistică). Este prezen­tă în numeroase antologii, multe dintre ele în limbi străine, precum engleză, franceză, maghiară, slovacă, slovenă, cehă, turcă, spaniolă, coreeană. Hanna Bota a obținut și câteva premii la concursurile literare la care a participat. Am să le amintesc doar câteva: Premiul pentru poezie „Octavian Goga” (2003), Premiul Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de poezie al anului 2003, la concursul „Avangarda XXII” și Premiul I la Concursul Național de proză „Alexandru Odobescu”, Călărași, ediția XXVI, 2006, pentru romanul „Maria din Magdala”. Toate aceste succese au contribuit la ridicarea prestigiului său cultu­ral și la primirea sa în Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca.

Pasiunea sa pentru antropologie a dus-o în locuri dintre cele mai exotice, căutând prin aceste experiențe să găsească răspunsuri la întrebările la care nu a reușit acest lucru prin studiile făcute din diversele lucrări de specialitate consultate. Doar așa se explică „aventura” sa de o lună în Arhipelagul Vanuatu aflat în Oceania, la 1.700 km est de Australia. Viața din Vanuatu, și tocmai acest lucru a căutat, a făcut-o să cunoască modul de viață a unor triburi din arhipelag, locuind în colibe din bambus și frunze cu urmașii canibalilor. A reușit să afle povești extraordinare despre ritualuri, practici, obiecte-tabu și pietre sacre folosite de spiritele rele sau bune. Toată experiența acumulată în Pacificul de Sud a adunat-o în ­vo­lumele de poezie „Poeme pentru Yerutonga (epistole exotice din Vanuatu)” (2009) și „Ultimul canibal. Jurnal de antropolog”.

Mulți ar fi tentați să creadă că Hanna Bota este o aventurieră, însă nu este deloc așa. Pasiunea pentru antropologie a împins-o la experiențe extreme. Dincolo de aceste experiențe rămâne calitatea literaturii sale. Irina Petraș, un erudit exeget clujean, notează: „Interesată de literatură, etnologie, antro­pologie culturală și teologie, Hanna Bota își alimentează nevoia aproape frenetică de cu­noaș­tere nu doar parcurgând mii de kilometri, ci și mii de pagini dintr-o bibliografie la fel de diversă ca lumile pe care le vizitează. Scrisul său ezită între po­ezie, proză și eseu, cu rezultate remarcabile de fiecare dată și cu aceeași privire împărțită între scrutarea metodică, pedantă a celorlalți și  sondarea propriilor necunoscute”. Personal am ­descoperit, nu cu foarte mult timp în urmă, în Hanna Bota un poet de o expresivitate cuceritoare. Versurile sale, multe prin lungimea lor, ies din ca­noanele obișnuite a ceea ce știam despre ritm, rimă și măsură. Hanna Bota este o adeptă a concepției ultra-moderniste prin care „versul este o propoziție fără punct” și vă spun că nu greșește absolut deloc. Poe­ziile sale cuceresc pe oricare iubitor de poezie, indiferent de forma ei.

despre frici

mi-era frică

de întuneric

de lupi

de inundații

de fulgere-tunete-ploi torențiale

de filme cu morți

de omul negru care se furișa tot timpul

fără să-l pot surprinde vreodată

apoi l-am văzut

dihania venea călare pe umbră

cu un picior pe jos, unul pe sus

ca-n basme

și-n gura mare i se vedeau dinții lipsă

am crezut că e eclipsa alergând

peste pântecele pământului

poate e un asteroid în co­li­ziune cu planeta –

cum am învățat la geografie,

cine știe, poate e balaurul, șarpele apocaliptic

despre care am auzit la predica de la biserică

am închis ochii –

doamne ferește

apără-ne maică precistă,

îngâna vecina în timp ce-și făcea semnul crucii

într-o străfulgerare de luciditate am înțeles:

umbra cea mare e doar frica din noi

împărțită tuturor din belșug,

pâinea de fiecare zi

aruncată de la masa stăpânilor lumii,

nouă, câinilor hămesiți

poemul lui dumnezeu

știam de mai demult

că sunt poemul lui dumnezeu

mi-a șlefuit fiecare celulă

sărutând cu sete citoplasma și mitocondriile

prelungind oasele ca pe niște vocale feminine

dar cel mai mult a lucrat la rimele minții

pentru ele a urcat pe muntele schimbării

aveam nevoie urgentă de transformare

acum știu bine

coliba în care să locuiască slava pe munte

trebuia să fiu eu

degeaba caută turiștii rămășițe

ele s-au mutat în mine

apoi s-a înnoptat în istorie

s-a îndiminețit

de cealaltă parte a existenței

dar între timp

eu fusesem dăltuită gata

gândurile și ideile mele zburau

în vârtejul despre care scrisese nichita

(poetul se născuse cu câteva ceasuri ´nainte

dar sfârșitul ne va fi împreună– toate sfârșiturile

sunt împreună, numai începutul este pe rând)

așa că îmi lipsea doar ritmul iubirii

să-l mai așezi în poem

și-atâta iubire ai măsurat

atâta de multă ai scăpat printre brațele întinse

în îmbrățișarea planetei

încât poemul tău, doamne sfinte,

plânge ca toate celulele sărutate

și de atâta povară

n-am putut trece mai departe.

eram scrisă de mână pe o foaie volantă.

naștere din nou

sau lecție despre aripi

ungherele izolate ale ființei mele

acolo unde mă tot ascundeam

făcând naveta între înăuntru și afară,

ungherele acelea sunt uterul nașterii mele din nou

căci mai există și-o altfel de naștere

când în tine intrând

fertilizezi ovulul depus în craniu

de zei;

și trupul întreg devine un uter

în care crești în cunoaștere

ca-ntr-un lichid amniotic.

devii un trup gravid,

așteptând să te naști,

sperând că există

un univers de-o abundență debordantă

în care visul fiecăruia e-m­plinit.

lumea aceea te soarbe

până ce pântecele-craniu

devine prea strâmt,

oasele te-apasă, se rup, pielea crapă,

doar inima împietrită-n sisteme

se opintește să mai bată

vechile frici, vechile frici, vechile frici negociază

apoi renunță și te lasă să vezi.

din creierul meu se nasc ca Atena din craniul lui

Zeus,

există și o astfel de naștere,

când vechiul eu năpârlește ca o piele de șarpe –

ieșind din existența repti­liană, din cea de larvă

tu din tine născându-te

învățând, în sfârșit, de la fluturi și arhangheli

cum se zboară