duminică, 07 martie 2021

Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Agatha GRIGORESCU–BACOVIA

Cunoscută și sub numele Agatha Vasiliu–Bacovia, poeta s-a născut pe 8 martie 1895 la Mizil, în familia Grigorescu. Mama ei a murit la patru zile de la nașterea sa, micuța fiind crescută de o mătușă. Tatăl ei, Șerban Grigorescu, care era negustor de vinuri, dă faliment după o perioadă de succes în afaceri.

Agatha Grigorescu ur­mează Facultatea de Li­tere și Filosofie la Universitatea din București, iar după absolvire activează ca profesor secundar de limba română la un liceu. Anul 1918 marchează debutul său în revista „Scena”, unde publică primele poeme sau proze scurte.

În anul 1916, printr-o pură întâmplare, îl cu­noaște pe poetul George Bacovia, rămânând lângă acesta pentru tot restul vieții. Vor urma 12 ani de prietenie – el avea la acea dată 35 de ani, ea 21 -, după care, pe 22 iunie 1928, se căsătoresc. A fost considerată de către Al. Cis­te­lecan „cea mai feroce și devotată nevastă din literele române, atât în timpul cât a trăit Poetul Bacovia, dar mai ales după moartea lui”. Nu i-a fost numai soție, ci și infirmieră, manager și agent, bătându-se ca o ­leo­ai­că pentru el, făcându-l pe criticul Mihail Petroveanu să afirme că „omul Bacovia a dăinuit în mare măsură grație soției sale, devoțiunii ei absolute”.

Se poate spune că și-a sacrificat viața și opera pentru gloria soțului său. Este considerată de către critici ca fiind un poet simbolist minor. A publicat câteva volume de versuri, dar și câteva de amintiri în paginile cărora se află viața mult mai celebrului său soț: „Poezie sau destin: Bacovia. Viața poetului” (1962), „Cu tine noaptea” (1969), „Viața poetei” (1971) și „George Bacovia. Ultimii săi ani” (1981).

În anul 1958, Agatha Bacovia donează statului casa construită de ei în București (în apropierea Mărțișorului) pentru a fi transformată în muzeu. În anul 1966 oferta este acceptată și se consemnează deschiderea oficială a „Casei Agatha și George Bacovia”. Tot la insistențele ei, autoritățile din Bacău răscumpără casa în care a locuit Bacovia până în anul 1926 și o amenajează drept „Casa memorială George Bacovia”. Pentru aceste două obiective, donează cărți, manuscrise, obiecte personale și recuperează, folosind banii proprii, obiecte de mobilier.

În urma căsătoriei lor a rezultat un singur urmaș: Gabriel Bacovia, născut în 8 noiembrie 1931 la Bacău. Acesta a fost custode al Casei Memoriale „Agatha și George Bacovia” din București până la ieșirea sa la pensie. Mai adaug faptul că nu este singurul cuplu dintre poeții simboliști ai României care au făcut carieră. Un exemplu feri­cit ar fi și cel al soților poeți simboliști Claudia Millian și Ion Minulescu.

Din aproape tot ceea ce am citit despre Agatha Vasiliu-Bacovia rezultă un adevăr care nu poate fi contestat: a fost o martiră care și-a sacrificat profesia, cariera literară și ago­ni­seala pentru a reda literaturii române pe unul dintre cei mai mari poeți, pe care unii îl așează pe locul al treilea. Eu am re­zerve. Nici în sport clasamentele nu sunt atât de riguroase, cu atât mai puțin în lite­ra­tură.

Cert este că avem în Agatha Bacovia un re­prezentant, cu unele rea­li­zări notabile, al simbolismului literar de la noi. Vedem în versurile sale multe simboluri abordate de George Bacovia în opera sa: sânge, violete, decor, mort (moarte). Săvârșirea ei din viață a avut loc la data de 12 octombrie 1981, la București.

Împreună

Ne-ntâlnim iubite-n orice clipă,

Deși te-ascunde-a morții grea aripă.

În fiecare lucru-atins de tine,

Trăiești cu frământarea grea din mine.

Prin amintirea ce te poartă viu,

Grăiesc cu tine-n clipa care scriu.

Și retrăirea astă ­mi­nunată

M-ajută să-mi duc viața-ndoliată,

Să te slăvesc prin rime în lungi șire,

Cum m-ai slăvit în lunga ta iubire.

Amanții mei

Amanții mei

Sunt cărțile-nțelepte

Amanții mei sunt vechi

Autori,

Cu ei adesea

Am împărțit orgia

Din asfințitul serii

Până-n zori.

Și pasiunea mea

Este voința

De-a mă trudi

Pentru-o idee mare.

De-a risipi

Și ultima putere

Ca visul sfânt

Să aibă întrupare.

Plăcerea mea

E-n noaptea solitară,

Când obosită

De-a vieții trudă,

Rămân uitată-n

Trista mea odaie

Și pot să plâng

Ca nimeni să m-audă.

Nu pot ceti

În taina grea a vieții

Atâtea noi adâncuri

Se ascund!

Dar înțelesul ei

Prin suferință

Îmi pare mult mai larg

Și mai profund.

Amanți sublimi,

Visare, poezie

Și tu durere

Ce m-ai oțelit

Prin voi am învățat

Ce este viața,

Prin voi m-am înălțat

Și-am biruit.

Lumină din amurg

Lumină din amurg, lumină nouă,

Îmi amurgesc și mie anii

Ca și ție,

Când te-nfășoară-a nop­ților

Magie…

Lumina din amurg și viața mea,

Cu nicio stea,

Cu nicio izbândire…

Dormi peste șesuri largi de nea,

Ești rece și te stingi,

Lumina mea,

În trista haosului risi­pire…

Lumină din amurg,

Lumină grea!…

Declin

Într-un interior de seră,

Se stinge un parfum divin

De flori de sânge,

Flori de ceară

Și violete în declin…

Privind decorul trist și rece,

Asemenea unui covor,

Un gest, o umbră,

O tresărire, un ecou…

Nu e nimic…

Tăcerea-adâncă domină

Tragicul declin,

În care trist și-ncet se stinge

Parfumul straniu, dar divin…

Se schimbă florile-n fantome

Cu tainice priviri de mort,

Și nu știu:

Florile sunt moarte?

Ori poate sufletul ce port!

loading...
error: Content is protected !!