Șlefuitorii de cuvinte – Dimitrie STELARU

Poate că nu mulți au au­zit de poetul, prozatorul și memorialistul Dimitrie Stelaru, însă putem să-l des­coperim împreună. Acesta este pseudonimul lui Dumitru Petrescu, născut pe 22 fe­bruarie 1917, însă declarat pe data de 8 martie 1917, în localitatea Segarcea Vale din județul Teleorman. Este fiul cizmarului Dumitru Petrescu, căzut pe front în cel de-al Doilea Război Mondial, și al Pascăi, născută Preotu.

Debutul său ca poet s-a produs pe la mijlocul anilor ´30, când a publicat placheta de versuri „Melancolie” pe când era încă elev. Până în anul 1938 a publicat cu pseudonimul D. Orfanul. Din acest an, la îndemnul lui Eugen Jebeleanu, semnează sub numele cu care este cunoscut și astăzi: Dimitrie Stelaru.

S-a afirmat ca poet în anii ´40 cu volumele „Noaptea geniului” (1942), „Ora fantastică” (1944) și „Cetățile albe” (1946), volume în care își construiește imaginea de „damnat și de profet al poeziei”. În toată cariera sa li­terară publică peste 20 de ­vo­lume de versuri, patru cărți de proză, precum și nouă cărți de estetică. Din volumul „Bibliografia Dimitrie Stelaru”, Ediția I, semnat de Gheorghe Sarău, consătean cu poetul, mai aflăm că a mai scris teatru și basme în versuri.

Toți cei care i-au cunoscut opera au căzut de acord că Dimitrie Stelaru este un ori­ginal. De exemplu, Pompiliu Constantinescu a remarcat „autenticitatea, prospețimea confesiunii și, mai ales, rolul de întemeietor în literatura română al unei poezii a vagabondajului”; în schimb, Eugen Lovinescu a apreciat „vizionarismul poetului, capacitatea de expresie lapidară, muzicalitatea stranie a versurilor”. Ion Negoițescu este tranșant, așezându-l în fruntea generației sale: „Incontestabil, Dimitrie Stelaru domnește peste poezia scrisă de Ion Caraion, Ben Corlaciu, Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, Constant Tonegaru”.

Petru Poantă este și el de aceeași părere: „Într-o generație «pierdută», «ironică», «sarcastică», a «anti-iluziei», dominată de prezența furioasă a lui Geo Dumitrescu, de imagismul frondei morale a lui Ion Caraion, de melancolia decepționatului Constant Tonegaru, Stelaru a fost șef de promoție”. Față și de aceste aprecieri, Uniunea Scriitorilor din România i-a acordat, în anul 1967, premiul pentru volumul „Mare incognitum”, ce cuprinde o selecție de versuri, dar și ciclul „Antirăzboinice”.

În plan personal, Di­mitrie Stelaru a fost un boem ­autentic, având ca model și trăind în stilul lui Edgar Allan Poe, fiind într-o continuă euforie. Aceasta a fost întreținută de excese alcoolice, dublate de o imaginație bogată ce îl transporta într-o lume feerică, de basm, unde îngerii erau prezenți. Dimitrie Stelaru a avut trei căsnicii: prima căsnicie s-a consumat la Turnu Măgurele – soția fiind profesoară de filosofie -, și din care a rezultat o fiică; a doua soție a fost pictorița Mihaela Rodica Pandele, cu care a stat șase ani. Din a treia căsătorie, și ultima, cu Angela Cioacă, a rezultat un fiu, Eunor. În urma euforiilor bahice din ce în ce mai dese, poetul ajunsese să doarmă pe băncile din parcuri.

Următoarea întâmplare îl așează definitiv în categoria boemilor. În anul 1940 a făcut o farsă macabră, publicând un anunț în ziarul „Semnalul” prin care își anunța decesul. Această întâmplare i-a fost povestită de autor lui Adrian Păunescu în anul 1967, astfel: „Presa a început să anunțe moartea poetului Stelaru care, ca și atâția alții, din pricina condițiilor ș.a.m.d. a murit. Ba încă și tipii care-mi erau dușmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunțarea știrii că am murit (…) Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebu­nă să-mi bat joc. O săptămână a urlat presa. Și când eram pe cale de dispariție din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil ­Botta și s-a făcut alb. Credea că sunt stafie. Nu-ți mai spun că toți credeau că sunt stafie”.

În romanul autobiografic „Zeii prind șoareci” (1968) este tratată viața sa boemă, de nomad, de inadaptat, de instabil sentimental și de orfan. După ce a locuit și trăit pe meleaguri teleormănene, dobrogene și bucureștene, ­Di­mitrie Stelaru a plecat din această lume la data de 28 noiembrie 1971, la numai 54 de ani, la Buftea. Deși viața și opera sa sunt puțin cunoscută, mulți scriitori continuă să scoată la lumină, menținându-i vie amintirea, noi documente. Printre ei, în afara lui ­Ghe­orghe Sarău, se află Emil Manu, cel care, în anul 1984, a publicat o monografie Dimitrie Stelaru. Și i-aș mai aminti pe Ion Segărceanu, Victor Corcheș, Pavel Chihaia, Stan V. Cristea, Nicolae Rotund, Ovidiu Dunăreanu, Barbu Cioculescu, Mircea Scarlat ș.a.

Dimitrie Stelaru a fost și a rămas un poet extraordinar, un demn reprezentant al boemei literare. Și nu singurul. A existat un grup, în București, ce își ducea veacul pe la cârciuma „Singapore”, ce îi cuprindea pe Tudor George (Ahoe), Florin Pucă şi Teodor Pâcă și George Mărgărit. Tot în această categorie am putea să-i includem, printre alții, pe Nichita Stănescu, Ion Nicolescu, Cezar Ivănescu ș.a., pe care îi vom prezenta, pe cei pe care nu i-am prezentat încă, în curând.

Înger vagabond

Noi Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,

Noi n-am avut alt soare decât Umilința;

Dar până când, înger vagabond, până când

Trupul acesta gol și flămând?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,

Prin păduri la marginea orașelor –

Nimeni nu ne-a primit niciodată,

Nimeni, nimeni…

Cu fiecare îndărătnicie murim

Și rana mâinilor caută pâinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis

Stăruind în ceața legilor lor;

Pe frunțile noastre galbene au scris:

„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.

Casa lor e temnița. Puneți lacăte bune fiarelor”.

Odată-poate cu înfriguratele zori vom sângera

Și spânzurătorile ne vor ridica la cer.

Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!

Într-o zi vom avea și noi sărbătoare –

Vom avea pâine, pâine

Și-un kilogram de izmă pe masă.

Cântec de moarte

Era un circ în Turnu-Măgurele

Un circ era – o pânză cenușie;

Scânceau maimuțele între zăbrele

Și caii năzdrăvani mușcau pământul.

Pe băncile murdare ­ne­bunii nu intrau

Și lămpile ardeau în gol

În antice bizarerii artistele pluteau –

Chemau cordoanele de gură-cască.

Bogații le priveau împodobirea

Și ghidușiile îi înveseleau

Dar nimeni nu intra.

Ardeau luminile în gol,

Maimuțele scânceau între zăbrele

Și caii năzdrăvani loveau pământul.

Eu măturam arena la sfârșit…

Verlaine

Bună dimineața Verlaine

Ciudatul meu zeu și prieten –

Bună dimineața. Vor mai trece

Până ni se vor usca versurile, milenii treisprezece.

Ceasornicul pământului îl laud

Cum zbuciumă oasele trupului tău crud;

Îl aud și nu-l aud. Dar ochii mereu

Sticlesc deasupra paharului meu.

Eumene

La marginea munților, unde

Ochii vânturilor cad în mister,

Înaltul, continentul cerului,

Larg fâlfâitor pătrunde.

Tu ești din toate lumile venită

Cu fruntea despicată de lumini;

Lângă fluvii și stepe lunare

Cuvintele cresc heruvimi.

Iubire, limpede singurătate,

Orice cântec e un deșert.

Bună seara!

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!

Oamenii care se întorc de la slujba alcoolului

de la baruri și uscăciuni,

De-acolo, de unde nu se sfârșește și nu începe ­nimic.

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!

Unii merg printre reclamele cu neon și tac, osteniți.

Moftangiul vrea insulte dolofane,

ucenicul vinului umple strada cu versuri proaste.

Dar eu mă întorc la ari­pile întunericului

(e palatul din bătrâni)

Și cânt, și cânt și cânt.