Nu știu cum procedați Dumneavoastră, dar eu niciodată nu adorm înainte de a face o retrospectivă a zilei pe care am trăit-o, înainte de a mă bucura de ceea ce am reușit să fac și înainte de a-mi face mea culpa atunci când este cazul, or, ca și oricare altul, mai greșesc și mai calc prin străchini. Ba mai mult, tot până a închide ochii (Doamne, ce expresie sinistră!) mă strădui să identific căile de remontare a ceea ce am stricat – adică, să găsesc căile de împăcare cu acel/acei pe care l-am/i-am jignit/ofensat/supărat, cu sau fără de voie. Și o fac a doua zi, dar nu oricum, ci într-un mod foarte discret, fără a leza din propria mândrie și onoare, dar nici din onoarea și mândria celui care a avut de suferit din cauza mea. Ce-i drept, uneori îmi reușește, iar altă dată rămân „dator” sau nu sunt pe deplin convingător.
Probabil, vă întrebați ce mai înseamnă și această „destăinuire în public” și ce sens are să-mi expun la vedere propriile tehnici și tactici de „împăcare a caprei cu varza”. Vă explic de ce. Pentru că chiar sunt curios să știu cum dorm acei care au declanșat dezastrul din Ucraina și ce sentimente au când se culcă seara și se trezesc dimineața. Ce emoții au atunci când văd copii necăjiți, femei hoinărind pe drumurile Europei, bătrâni schilodiți și propriii soldați în rol de găinari ordinari? Cum își justifică comportamentul barbar, în cele mai anapoda tradiții tătaro-mongole, în relațiile cu rușii din Harcov sau Herson, Kiev sau Mariupol, Sumî sau Jitomir? Cum explică bombardamentele spitalelor și școlilor din Ucraina? Cum a fost posibil ca scenariile apocaliptice, descrise pe parcursul anilor de extremistul scăpat din casa de nebuni Jirinovschii, astăzi să devină realitate? Când zic aceasta nu-l am în vedere doar pe „regizorul” acestui spectacol grotesc, fiindcă nu este de „nasul meu” să trag concluzii și să pun diagnoze (să o facă alții, care trebuie s-o facă), ci și pe acei ruși care au tolerat și mai tolerează astfel de lucruri. Pe acei ruși (inclusiv de peste hotarele FR) care justifică aceste barbarii și care cu mâinile/voturile lor și-au tăiat și își taie creanga de sub propriile picioare. Și dacă crede cineva că aceștia sunt puțini greșește amarnic, fiindcă, conform ultimelor sondaje, la o populație de peste 140 de milioane de locuitori, circa 100 de milioane de cetățeni ai FR susțin invazia țării lor în Ucraina. Mai cu seamă a crescut numărul lor după ce SUA, Uniunea Europeană și altă lume care gândește a impus FR sancțiuni fără precedent – de parcă mojicul care fumează la balconul gata să se prăbușească sau amatorii de lichid pentru spălarea geamurilor în rol de băutură spirtoasă din satele uitate ale Siberiei au ceva de pierdut sau de câștigat.
De altfel, jertfele unei clase politice corupte inimaginabil și a propagandei monstruoase mai au încă de ales pe ce cale să meargă. Până încă nu este târziu, „indecișii” și acei care încă mai sunt în stare să gândească la rece au de ales între „tactica” Marinei Ovseannicova, jurnalista de la cel mai important post rusesc de TV, care a avut curajul să iasă din mocirla în care a fost ani de zile, care nu-și mai imaginează viața în continuare și care, deja tradițional, este etichetată ca o trimisă a americanilor (putea fi și altfel?), și „tactica” lui Vladimir Soloviov, unul din trubadurii de serviciu ai Kremlinului, care cu fața schimonosită de ură urlă din toți bojocii că deja pe stăpânii lui nu-i mai interesează Ucraina și că vor merge mai departe în calea lor de mazochiști sadea spre distrugerea definitivă a propriei țări. Incredibil, dar adevărat – acei care mereuau trâmbițat că stau la straja inviolabilității și măreției țării și a poporului astăzi își bat joc de concetățenii lor, nu dau nicio ceapă degerată pe istoria milenară a acestei frumoase țări și de bună voie și siliți doar de ambițiile bolnave ale cuiva închid fereastra spre Europa și toată lumea bună.
Apropo, diferența dintre Marina Ovseannicova și Vladimir Soloviov este atât de mare, încât putem vorbi despre o prăpastie între cele două viziuni asupra propriului destin și a destinului țării lor și despre niște drumuri care nu cred să se intersecteze vreodată. Marina are tot dreptul să se considere o câștigătoare și un om care, odată descătușându-se, a obținut ceea la ce râvnește orice om normal – libertatea, fie și cu un preț pe care nu știu dacă și-l dorește cineva, Iar Soloviov (și alții ca el) chiar are multe de pierdut, și nu doar vilele din Italia și din alte părți ale SUA și Europei. În fine, în cazul nostru nu cred că rămâne prea mult loc pentru sentimente și romantism, iar despre cine și cum doarme, cine și ce vise are în ziua de astăzi și dacă toată lumea își face mea culpa rămâne de domeniul supozițiilor. Și totuși…
Oricât de bățoși și oricât de neclintit ar fi unii, vorba din popor rămâne valabilă pentru toți – cum îți așterni, așa și vei dormi.
