România postdecembristă, jalonată de Mineriadă și Jandarmeriadă

În anul comemorării a 30 de ani de la Revoluția din Decembrie – chiar dacă în acest timp România a făcut pași mari, incontestabili spre valorile occidentale și a devenit membră UE și NATO –, țara este condusă de exponenții regimului respon­sabil și de crimele Revoluției, comise după căderea regimului totalitar, și de violențele Mineriadei, la care a recurs pentru a bloca drumul României spre Vest și pentru a o menține în zona de influență a URSS. Dife­rența e că acum derapajele democratice sunt făcute pentru ca oameni corupți de la vârful Puterii să nu ajungă în pușcărie.

Revoluția din Decembrie 1989 a făcut ca România să fie privită cu admirație și încredere în Occident, pentru înlăturarea unui regim totalitar, ultimul din blocul comunist, ce părea de ­ne­zdruncinat. La scurt timp, violențele din timpul Mineriadei – opera Puterii instalate la București – ștergeau acel val de simpatie și încredere din partea lumii civilizate, oripilată de ceea ce se întâmpla în România. Fostul președinte Ion Iliescu este, însă, mândru de ceea ce făcuseră forțele de ordine și minerii pe care îi chemase în Capitală și cărora le mulțumea pentru „înalta conștiință civică, muncitorească”.

Ion Iliescu este efigia regimului bazat pe regruparea nomenclaturii comuniste care, prin aranjamente de culise, confiscase pu­terea în 1989 și care, din zorii anilor 1990, deși se prezenta ca artizan al statului de­mocratic, s-a dovedit un demolator al său. Un regim care a început prin confiscarea Revoluției din 1989, prin crimă (peste 900 de oameni au fost uciși după 22 decembrie) și prin mistificarea adevărului. Un regim care a continuat prin deturnarea idealurilor ­Re­voluției, exprimate explicit prin Proclamația de la Timișoara, din 11 martie 1990, apoi în cadrul manifestației din Piața Universității din 22 aprilie–12 iunie 1990, recurgând pentru aceasta la fratricidul din 13–15 iunie 1990 împotriva celor care au încercat să decupleze România de eșalonul secund al fostei puteri comuniste.

Din cauza acestui regim, nedemocratic, de esență neocomunistă, antiliberală și antipluralistă, și a urmașilor săi (direcți sau legați prin compromisuri), nici morților și răniților Re­voluției, nici victimelor Mineriadei Justiția nu le-a făcut dreptate de aproape 30 de ani. Iar dosarele Revoluției și Mineriadei, redeschise la presiunea CEDO, chiar cu un Ion Iliescu pus, tardiv, sub acuzare pentru crime împotriva umanității, sunt încă departe de final.

Comemorarea a 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989 găsește România condusă de exponenții regimului Iliescu. Care, tot prin derapaje democratice, la care au pus umărul ALDE și UDMR, au îngrozit din nou Occidentul, așa cum, în 1990, făcuseră Ion Iliescu și camarila sa. Violențele din 10 august 2018 au fost privite de cancelariile și instituțiile europene, de presa din Occident așa cum fusese văzută Mineriada din iunie 1990. Rolul gărzii pretoriene a fost jucat, de data aceasta, nu de mineri care loveau bezmetic în manifestanți, oameni care cereau decuplarea țării de regimul comunist, ci de o instituție a statului, Jandarmeria, care a gazat bezmetic manifestanți, oameni ieșiți în stradă pentru a cere respectarea democrației, a regulilor sta­tului de drept și a independenței Justiției, călcate în picioare de la vârful Guvernului și al Parlamentului.

Jandarmeriada nu este, însă, singurul minus al ­Pu­terii de la București, care a atras vehemente critici internaționale. S-ar putea spune că a fost un vârf al derapajelor de la statul de drept începute de Puterea PSD-ALDE imediat după câștigarea alegerilor parlamentare; prima grijă a nou-instalatului Guvern Grindea­nu, primul guvern-marionetă al lui Liviu Dragnea, a fost să dea, noaptea ca hoții, OUG 13. Au urmat altele și altele, pentru că prioritare în programul de guvernare au fost și au rămas modificările legislației și procedurilor din justiție. Pe scurt, albirea cazierului domnului Dragnea – care are o condamnare definitivă, la închisoare cu suspendare, și cu una în primă instanță, la închisoare – și încercarea de a-l scăpa de pușcărie. Aceste derapaje democratice ale Puterii PSD-ALDE au dus la un raport MCV devastator și la o rezoluție împotriva Româ­niei adoptată în Parlamentul European, spre finalul anului trecut. Adică, cu puțin timp înainte ca România să preia președinția rotativă a Consiliului UE, ceea ce face ca aceasta să fie întâm­pinată în Occident cu foarte mari rezerve.

De altfel, în prima zi a mandatului, ziare reprezentative din Vest criticau în termeni duri guvernarea de la București. Care s-a dovedit a fi o garnitură politică de o incompetență crasă și o nesimțire cinică, ale cărei „efigii” sunt fie infractori, fie oameni intrați în atenția Justiției, fie obedienți acestora, semidocți ori mitocani, care afișează o democrație de vitrină, disprețuind de fapt valori și instituții europene.

Comemorarea a 30 de ani de la Revoluție găsește, așadar, România în derivă. O țară condusă de o Putere cu tendințe autocratice, o parte coruptă, o parte obedientă acesteia, dependentă de ea prin sinecuri. O Putere în privința căreia avem temeri că ne va scoate, cel puțin de facto, din UE, decuplându-ne de valorile europene, de Occident, și că urmărește să ducă România spre un regim autocratic, izolaționst și autarhic, ceea ce ar fi pe placul și interesul Puterii din Rusia. Sub a cărui influență precedesorul regimului Dragnea, regimul Iliescu, făcuse tot posibilul, recurgând și la violențe, să mențină România, după Decembrie 1989.

Text publicat în ,,Puterea a cincea”