A rămas același golan

Pe 22 decembrie 1989, mai înspre lăsarea întunericului, cam ora 16.30-17.00, a început să se tragă la Buzău. Apariția „teroriștilor” m-a prins undeva în zona Crângului, în drum spre casă, pe Unirii Nord. Venisem cu o zi înainte de la București, în vacanța de iarnă, trimiși mai repede acasă de conducerea Centrului Universitar, mai precis alungați pentru a nu îngroșa rândurile manifestanților despre care Securitatea știa că vor ieși pe străzile Capitalei în număr din ce în ce mai mare.

Cum în partea Prefecturii era canonadă în toată regula, am încercat un traseu mai lung și care părea mai liniștit: pe străduțele cartierului 23 August, actualul Titulescu, apoi spre Transilvaniei cu ținta către zona actualului club al polițiștilor. Întrucât se auzeau focuri de armă din toate direcțiile, drumul care, de altfel, se face cam în 20 de minute, a durat cam două ore. Cu tot tacâmul: intrat în curțile oamenilor când focul se întețea și trântit pe jos atunci când și ceilalți oameni care se grăbeau în aceeași direcție o făceau.

Bineînțeles că, odată ajuns acasă, am fost consemnat în apartament de părinți, astfel că am trăit revoluția în calitate de… telespectator. Drept pentru care, din 1992 încoace, de când am început să lucrez în presă, am avut decența să scriu foarte puțin despre evenimentele din decembrie 1989. În special date tehnice, fără a-mi da vreodată cu părerea despre calitatea de revoluționar a unuia sau a altuia – deși, cel puțin până prin anul 2000, presa românească mustea de cazuri de inși contestați de diverse asociații de revoluționari, cărora fie li se reproșa că au stat „pe burtă”, fie că au fost inițial de partea „odiosului dictator și a sinistrei sale soții”, fie că rana din fesă, în baza căruia se obținuse un certificat de rănit era răzbunarea vreunui dușman -, despre cât de periculos a fost în acele zile ori despre cât de bine sau de rău s-a procedat într-o anume situație „de front” din perioada de foc.

Bineînțeles că acest lucru nu m-a împiedicat – și nu mă va împiedica – să salut orice decizie a Justiției care ar putea trimite după gratii un vinovat de moartea sau de rănirea vreunui revoluționar din Buzău sau din țară.

Dar, să revin. Au trecut de atunci peste 30 de ani. Omul nou s-a schimbat enorm, iar rețelele sociale ne demonstrează acest lucru cu vârf și îndesat. Vedem tineri născuți după zece ani de la revoluție care încearcă să ne convingă cât de bine era pe vremea lui Ceaușescu sau cât de patriot era Corneliu Vadim Tudor. Vedem oameni care se pricep nu doar la fotbal sau la agricultură – așa cum ne „pricepeam” cu toții până în 1989 -, ci la orice domeniu de pe lumea aceasta.

Nu scapă niciun gest și nicio vorbă netaxată de atotștiutorii de pe rețelele sociale. De la analiză economică, știință militară, inginerie high-tech, nimic nu scapă specialiștilor de ocazie.

Nu aș fi scris niciodată aceste considerații, de altfel niște lucruri arhiștiute, dacă nu ar fi survenit valul de ură și de distracție asupra reporteriței care s-a trântit pe burtă în timpul unei transmisiuni în direct din zona de conflict din Israel, în timpul unui bombardament, și a continuat să vorbească din acea poziție. Oameni din presă care văd „terenul” doar când pleacă spre casă și telespectatori de profesie cărora li se ridică părul din cap numai când aud un pneu care face explozie au găsit de cuviință să o ridiculizeze și să ne explice cât de exagerat este gestul ei.

Însă ce m-a revoltat peste măsură au fost miștourile din zona politicului, în special cel venit din partea fostului premier Victor Ponta. Care, prin aceasta, dovedește că anii care au trecut peste el, din momentul în care i se adresa ministrei Mediului, Doina Pană, de la înălțimea funcției de prim-ministru, cu drăgălașul „Fă, Doino!”, au trecut degeaba. A rămas același golan, cu pretenții de șmecher de clasă, un individ descris cel mai bine de sintagma „Puie Monta”.

Aștept cu mare interes reacția actualului premier, căruia Ponta îi este consilier onorific, față de mârlănia și grobianismul acestui individ.