În urmă cu 30 de ani, în 12 martie 1990, era adoptată Proclamația de la Timișoara, document născut din necesitatea de a aduce la cunoștința națiunii idealurile Revoluției de la Timișoara, din Decembrie ’89. Prin al său Punct 8, Proclamația a fost o șansă pe care România a ratat-o; speranțele agățate de acel Punct 8 s-au năruit, însă, una câte una.
Când am marcat un sfert de secol de la adoptarea acestui document civic, scriam că demonetizarea ideii de lustrație a fost un proces bine gândit, la care s-a lucrat pe mai multe fronturi: educație, crearea și întreținerea disfuncționalității nu întâmplătoare a unor instituții ale statului, care ar fi trebuit să facă lumină în acest sens, blocaj legislativ, îngrădirea accesului la arhive, macularea unor personalități publice sau politice credibile, care militau pentru lustrație.
Voi relua, mai jos, ceea ce am scris atunci, pentru că nu e nimic de adăugat, decât o altă cifră rotundă:
„Vina numărul unu este a politicului. Culpa a ajuns, în ani, împărțită echitabil între ambele eșichiere politice, după ce inițial fusese a celor care confiscaseră, la pachet cu Revoluția, startul post-decembrist. Nici nu te puteai aștepta la o altă reacție. Am ieșit din comunism cu secrete care trebuiau bine tăinuite. Am ieșit din Revoluție cu întrebări al căror răspuns fusese decretat tabu pentru cei care făcuseră Revoluția: România a fost singura țară din fostul bloc comunist care, în Decembrie 1989, s-a despărțit de trecut cu mult sânge: 1.104 morți, dintre care 942, între 22 și 27 Decembrie, deci într-o România eliberată de comunism. Am fost singura țară care și-a condamnat la moarte conducătorii comuniști, în Sfânta zi de Crăciun, în urma unui simulacru de proces.
Apoi, o dată ratat startul, a urmat perioada de spoliere a resurselor țării. Atunci a fost momentul închegării sistemului transpartinic, bazat pe compromis și îndatorare reciproce, și apoi, consolidarea lui indestructibilă.
Au urmat ani și ani în care majoritatea parlamentară, că era de stânga sau de dreapta, și-a bătut joc de ideea de lustrație. Târziu, după mai bine de 22 de ani de la Revoluție, un om a fost dispus să renunțe la viață pentru a-i determina să voteze Legea lustrației. Și atunci, insolența a fost cuvântul care a caracterizat atitudinea din Parlament. După o sută de zile în care Teodor Mărieș se aflase în greva foamei, Daniel Buda, pe atunci șeful Comisiei Juridice a Camerei Deputaților – forul unde Legea lustrației fusese «rătăcită» de luni de zile – refuza cu obstinație dialogul, iar Roberta Anastase, președinte al Camerei, nu catadicsise să ceară discutarea și votarea în regim de urgență a legii. Demisia de onoare nu-i trecuse nimănui prin minte, evident. Când, totuși, legea a intrat în dezbatere, la presiunea societății civile, a fost votată în bătaie de joc. Pentru a fi declarată neconstituțională, în scurt timp.
Și-a adus contribuția sa de vină la dezinteresul și ignoranța dezvoltate în timp față de ideea de lustrație Statul, adică, tot politicienii. În toți anii aceștia nu au existat strategii coerente de politici publice care să susțină o pedagogie a memoriei colective a trecutului comunist. Era responsabilitatea Statului român să fie coerent în implementarea politicilor publice de asumare a trecutului comunist. Dar puterea în Stat a fost, ani de zile, în mâinile unor lustrabili. Așa se face că reprezentanți – direcți și indirecți – ai fostei puteri comuniste ori ai aparatului represiv al acesteia sunt constituiți în rețele de interese care controlează economic, politic și mediatic România. Într-o țară a cărei națiune a fost dispusă să moară pentru despărțirea definitivă de comunism…”.
Ce s-a schimbat în acești ultimi ani? Au mai murit niște speranțe. Cele legate de actul de dreptate din Dosarul Mineriadei, care se va relua de la zero. După doi ani în care a fost ținut în cameră preliminară, la Curtea Supremă – un termen sfidător de lung –, judecătorul, invocând că a găsit nereguli în actul de sesizare întocmit de procurorii militari, anunța, în vara anului trecut, că îl retrimite la Secția Parchetelor Militare din Parchetul General. Este foarte greu de imaginat că acest dosar va mai avea vreo finalitate în justiție, măcar pentru faptul că nu mai e timp pentru tragerea la răspundere a vinovaților. Cumva, însă, a fost de așteptat… Am mai vorbit de înfrățirea sistemului, ale cărui legături se dovedesc indestructibile, liantul fiind, așa se deduce, format din complicități: cariera și averea unora au fost garanție pentru libertatea altora. Or, trimiterea în judecată a lui Ion Iliescu și a altor pioni importanți ai statului din acea vreme, pentru infracțiuni contra umanității, a fost momentul în care se anunța că vor începe să cadă măști. Ale unor altor pioni ai regimului și, implicit, ale unor protectori ai regimului. La fel, au cam murit și speranțele că vom vedea actul de dreptate înfăptuit în Dosarul Revoluției. La patru ani de la redeschidere, e încă departe de final. În anii care au trecut de la comiterea faptelor, peste 30, au fost, probabil, distruse probe și au dispărut, biologic, și martori, și călăi.
„La Timișoara nu s-a murit pentru ca activiștii comuniști din rândurile doi și trei să treacă în frunte și unul dintre participanții la genocid să fie numit de către aceștia ministru de interne”, se scria în Proclamația de la Timișoara. Și, totuși, au ajuns în fruntea țării. Apoi, o bună parte din acești 30 de ani au condus-o. Iar în ceilalți, au dovedit că, deși nu au avut de jure puterea, au dominat și au învins. Pentru că au reușit să blocheze procesul de lustrație.
(Text publicat în “Puterea a cincea”)
