Profesorii și pu*imea

Am ajuns la concluzia că nimic nu-i mai poate vindeca pe profesori de ideea că reprezintă niște aleși ai divinității pe pământ, niște supercetățeni cărora le suntem cu toții datori să le recunoaștem valoarea – de multe ori inexistentă vizavi de rolul pe care îl au în educația copiilor, indiferent de câtă carte știu -, care nu suferă să se amestece în public cu pu*imea (vorba unui clasic în viață, un fost primar al Capitalei, acum infractor fugar cu acte în regulă).

Eram decis să nu mai scriu despre această tagmă, dar discuțiile din spațiul public legate de desființarea intrării separate pentru profesori – sau mai precis deschiderea accesului elevilor pe „ușa din față” a școlii – m-au determinat să revin la acest domeniu, dată fiind, în mod special, declarația unei cucoane, cadru didactic la o școală din București, care susține nici mai mult nici mai puțin că privilegiul „intrării profesorilor” trebuie păstrat, pentru că desființarea acesteia „este o formă de uzurpare a imaginii cadrului didactic. În primul rând, suntem categorii sociale diferite”. Deci o castă, precum brahmanii din India, care nu se pot amesteca sub nicio formă cu membrii altei caste, în mod special cu paria. Care ar fi, în accepțiunea cucoanei, formată din elevi. Mă întreb oare, în această accepțiune, îngrijitoarele, fochistul, meseriașul bun la toate, pe unde ar trebui să intre în școală?

Să mergem mai departe. O asemenea gândire în anul de grație 2024 este cu atât mai deplasată cu cât până și oamenii politici, primari, prefecți etc. – unii dintre ei cu zeci de mii de voturi în spate – au înțeles că nu pățesc nimic dacă se amestecă cu pu*imea și, în consecință, au ales să deschidă, unii de ani buni, ușa din față a instituțiilor pe care le conduc pentru toți cetățenii care le trec pragul. Și nu am auzit pe vreunul că această decizie le-a subminat autoritatea sau rangul.

În al doilea rând, trebuie să remarcăm că demnitatea pe care profesorii și-au pierdut-o definitiv pe parcursul grevei generale din vara anului trecut nu se recâștigă prin privilegiul „ușii din față”. Nici prin faptul că șantajul cu blocarea examenelor naționale a ținut la guvernanți, care le-au făcut concesii enorme, în special pe latură salarială, atât de îndestulătoare încât s-a umflat pipota în ei, crezându-se mai ceva decât brahmanii. Și nu doar atât, mai presus de colegii lor din țările civilizate – Austria, Stalele Unite, Marea Britanie, Germania, chiar Singapore, unde nu există la instituții de învățământ intrări de tip „staff only” -, pe care nu-i apucă vreun acces de tuse când trebuie să împartă intrarea în școală cu elevii sau cu muncitorii angajați în școală. Ca să nu mai spunem că în multe universități românești cadrele didactice împart aceeași intrare cu studenții fără teama că le-ar fi subminată autoritatea. De ce? Pentru că, în general, cadrele didactice universitare își fac datoria așa cum trebuie în amfiteatre, în săli de seminar ori în laboratoare, nefiindu-le necesară o recunoaștere formală de genul celei pentru care profesorii din învățământul preuniversitar sunt gata să se lupte cu piepturile dezvelite, mai ceva ca într-o revoluție feudală. Căci, da, ei văd, în marea lor majoritate, școala drept o feudă, în care vasalii nici măcar nu au voie să ridice privirea către seniorul locului.

Și, în fine, cu riscul de a deveni plictisitor, voi spune din nou că sistemul Educației românești nu mai poate fi vindecat decât cu un bisturiu și cu o mână pricepută și dispusă să piardă electoral în schimbul unei operații de tăiere în carne vie.˝