Opinii

Problemele despre care nu se vorbește nu există?

Am avut în liceu colege cărora li se spunea curve. De la profesori la elevi, așa li se spunea. Nu, nu erau. Dar li se spunea așa pentru că le vedea lumea ba cu un băiat, ba cu altul, despre o fată, habar n-am cum, se aflase că făcuse avorturi. Nici nu învăța prea bine (deși rețin că a avut o perioadă, nu mai știu în ce clasă, când a învățat excelent, de ne miram toți, ca proștii). Apoi, despre părinții acestor fete nu se știa, în general, mare lucru, Dumnezeu știe ce era cu ei. În fine, curve, simplu.

Am fost șefa clasei în liceu, la profil Informatică, iar din clasa a XI-a mi-am pus în cap că vreau să mă fac profă de Română, citeam la greu poezie, îmi plăcea să scriu. În rest, nu-mi mai plăcea nimic și învățam cel mult mediu la celelalte obiecte. Dar intrasem la liceu, după un eșec, niște traume, si o suferință zdravănă, cu acea etichetă de copil bun și toți profesorii mă priveau la fel în continuare. Deși nu mai eram la fel în continuare. La Fizică, mă trimitea profu’ la olimpiadă, obligatoriu, motivul fiind că șeful clasei trebuie să meargă la olimpiadă. O tâmpenie de ne­descris, pentru ca eu nu mai aveam nicio treabă cu Fizica, iar proful era, oricum, foarte slab. Și spun asta știind perfect cum a fost să învăț Mate (la meditații, nu neapărat la școală) sau Română de la profesori excepționali.

În fine, eu, un elev cu o etichetă bună, am ieșit din liceu habar neavând nimic despre ce urma cu viața mea. Cu viața, în general. Nimic, nimic. Și am învățat greu, cu suferințe, făcând greșeli e­norme (pe care probabil le-aș fi putut evita sau măcar   diminua dacă ar fi vorbit cineva cu mine încă de când eram în școală), cu traume mari. Norocul meu, într-un fel, a fost că mi-am ales meseria de jurnalist, am cunoscut foarte mulți oameni, multe situații de viață, am citit, am învățat, cât am putut, ceva despre viața în sine.

Nu știu colegele mele cărora li se spunea curve ce știau despre viață, ce s-a mai întâmplat cu ele, dar eu habar nu aveam nimic. Erau anii ‘90, era încă multă tăcere, cum să vorbești despre sex, despre relații, despre ce naiba să faci cu tine în viața asta? Acasă, nu ni se spunea mare lucru, era acea rușine tâmpită. Apoi, părinții noștri, în anii ‘90, veneau și ei după o perioadă de tăcere bolnavă, nu știau ce ne așteaptă, pentru ce să ne pregătească. Se zbăteau pentru ziua de mâine, trăgeau ca să învățăm noi carte, să fim pe picioarele noastre.

Așa erau acei ani. La șco­ală, nimic. Nimic! Nimic! Profesorii erau și ei tot ca părinții noștri. Apoi, cum să vorbim la școală despre sex? Despre avorturi? Despre relații? Despre boli transmise prin raporturi sexuale? Cum, când doar curvele făceau sex în liceu? Deși, în mod evident, nu era așa. Dar așa era percepția, în multe cazuri.

În fine, erau acei ani de după Revoluție când abia ieșeam cu toții din beznă. Iar unii n-au ieșit nici acum. Nici acum, după 30 de ani. Și, mai rău, vor să ne tragă și copiii în bezna lor.

Am un copil de aproape 16 ani. Nu știu dacă pot exista relații perfecte între părinți și adolescenți, dar, oricum, în­cercăm să vorbim cu Matei despre orice vrea să știe, despre orice bănuim noi, uneori, că ar vrea să știe. Mereu îmi e teamă că nu reușim să ținem pasul cu tot ce știe și înțelege acest copil. El, dar și toată ge­nerația lui.

Încercăm să discutăm cu el, nu să judecăm. Despre sex, droguri, homosexuali, alcool, relații, boli, avorturi, țigări, iubiri. Vorbim despre astea la fel cum vorbim despre comunism, democrație, discri- minare, drepturile omului, despre Hitler, Stalin, istoria lumii, univers, extratereștri, Dumnezeu, educație, legi, plecare din țară, politică, hobbyuri, jocuri pe calculator, pictură, muzică, alimentație. Încercăm să vorbim orice cu Matei, perfect conștienți că niciodată nu e suficient. Că acest copil, la fel ca toată ge- nerația lui, e la ani-lumină de noi, la fel și de școala de acum. Da, acești copii chiar sunt mai departe de noi și am inima strânsă tot timpul că nu putem fi cu totul lângă ei, pentru că, pur și simplu, nu-i putem ajunge. E o generație care nu mai are nicio legătură cu cei care eram noi în anii ‘90, cu școala românească înțepenită în timp, cu multe minți rigide și defecte, care, din păcate, ne mai conduc și acum, cu o rușine prostească de a vorbi despre lucruri firești.

După toate tâmpeniile pe care le-am auzit și citit, zilele astea, despre introducerea orelor de educație sexuală în școli, l-am întrebat pe Matei ce părere are el despre asta. Ar fi nevoie sau nu? Mi-a răspuns că da, normal că ar fi nevoie.  L-am întrebat de ce? Și Matei a început să-mi vorbească     despre statisticile cu copile gravide, despre boli, despre faptul că sunt părinți care nu vorbesc asta acasă cu copiii lor, că măcar la școală să poată învăța ceva, dacă aceste ore ar fi ținute de profesori care să știe să explice bine lucrurile. Apoi, Matei mi-a adus un argument care mie mi s-a părut suprem: adică învățăm la școală unele lucruri care nu ne plac, nu ne interesează, pe care le uităm rapid și probabil nu ne vor ajuta niciodată în viață (da, personal, pot face o listă destul de consistentă cu lucruri învățate la școală, care nu mi-au folosit la nimic niciodată), dar să nu învățăm la școală ceva ce sigur face parte din viața tuturor oamenilor? De ce să nu învățăm?

Chiar așa, de ce să nu învețe copiii la școală despre educație sexuală? Doar pentru că unii indivizi, cu mințile în beznă, consideră că problemele despre care nu se vorbește nu există?

Articole similare

error: Continut protejat!!