Primul pod de piatră din Țara Românească a fost construit la Gura Câlnăului

Județul Buzău se bucură de o istorie bogată, grație poziției strategice în care se află, la limita Moldovei cu Muntenia. Cunoscut timp de câteva secole ca târg, actualul oraș Buzău a atras negustori din toate colțurile țării, veniți pe rute vestite la acea vreme, când infrastructura era la un nivel rudimentar.

Într-un studiu al Muzeului Județean Buzău, Mousaios II, publicat în 1978, se menționează că primul pod de piatră din Țara Românească s-a construit în satul Gura Câlnăului, în 1831. Decizia a fost luată pentru că pe aici trecea „drumul cel mare al Focșanilor”, care pornea din București, trecea prin Buzău și avea drept punct terminus, bineînțeles, Focșani. „În drumul dintre Focșani și București, rîpa Gura Cîlnăului a constituit, mult timp, un greu și de nebiruit obstacol. Acesta este și unul din motivele, credem noi, pentru care peste rîpa Gura Cîlnăului, chiar de la începutul secolului s-a făcut pod «stătător și nu pă vase». Podul (…) nu ținea de multe ori nici măcar un sezon, din cauza «viiturilor de ape mari», ce se produc într-acest județ, îndeosebi primăvara și toamna”, scria autorul studiului.

Cât a costat podul și de câți muncitori a fost nevoie

Pe timp de pace, drumul era folosit pentru transportul călătorilor, adică de poștă, și pentru „transportul de poveri, adică cărăuși”. Pe timp de război și ocupații militare, devenea și „drum ostășesc”, pe care circulau armatele rusești și se prelungea – trecând prin Iași – până la Sculeni, pe malul stâng al Prutului. Fiind prima și cea mai importantă arteră de circulație din țară, într-un timp în care două mari imperii își disputau teritorii – respectiv cel Otoman și cel Rus -, s-a bucurat de o atenție susținută din partea cârmuitorilor țării, cu deosebire în perioadele când trebuia să se asigure „înlesnirea fără zătnicire a trecerii oștilor împărătești”.

La vremea aceea, în Țara Românească se afla guvernatorul rus Pavel Kiseleff, care a dat dispoziție ca toate drumurile pe care urmau să treacă armatele rusești să fie aduse în stare de funcționare, iar toate podurile să fie reparate sau construite astfel încât „să fie trainice și atît de late, încît să poată trece patru cai înhămați în rînd, fără nici o sfială”.

Inginerul însărcinat cu calculul materialelor și a sumelor necesare proiectului a făcut numeroase observații complexe. Podul avea să fie construit din materiale aparte, care să asigure trăinicia structurii și să-l mulțumească pe generalul Kiseleff. „Cercetările de teren, la Gura Cîlnăului au fost făcute de inginerul Arcudinschi în toamna anului 1830. Pe baza lor a întocmit un catastih ce cuprindea «materialurile și lucrătorii», plata lor, precum și costul întregii lucrări, pe care în februarie 1831 le-a înaintat generalului Kisseleff. Materialele de construcție prevăzute erau cantitativ și calitativ cu totul și cu totul deosebite față de cele întîlnite pînă acum și chiar față de cele menționate acum pentru facerea altor poduri din țară.

Ele se compuneau din: 47 stînjeni cubi de cărămidă, 11 stînjeni cubi de var, piatră de construcție, «cît va fi necesară pentru a întări malurile de ambele părți, pentru ca să poată rezista revărsării apelor de primăvară», 14 stînjeni cubi de ciment, 4 stînjeni cubi de nisip, 5 puduri smoală «pentru a se smoli cu smoală hierbinte tarașii care intră și să așază în zidărie spre a să feri din putreziciune», 80 stînjeni cubi de «tarași», 40 stînjeni cubi de urși mari, 250 ocale de fier în care intră șuruburi, piulițe, cuie, piroane etc.; 80 stînjeni cubi podini, 126 stînjeni cubi scînduri, 100 stînjeni cubi de grinzi etc. Costul lor, cu aproximație, se ridica la 11.175 lei și 5 parale”, menționează autorul.

Inginerul Arcudinschi a recomandat ca lucrarea să fie condusă de „cîte un meșter care să știe acest fel de lucru”, plătit cu ziua, numai astfel podurile vor putea fi „lucrate curat și vor avea osebită tărime”: „Pentru executarea lucrărilor, conform planului, necesitau 909 lucrători, 1.120 zidari, 176 dulgheri; fiecare lucrător urma să fie plătit cu 2 lei și 20 parale pe zi, iar un zidar sau un dulgher cu 4 lei și 20 parale pe zi. După socoteala lui Arcudinschi, plata tuturor însuma cifra de 8.104 lei și 20 parale”.

Ploile au întârziat construirea podului

Ca și acum, astfel de construcții erau supuse licitațiilor, în urma cărora era desemnat câștigătorul care se va ocupa de lucrare. Cel ce și-a adjudecat proiectul a avut numeroase pretenții și a crescut costul lucrării cu douăzeci și șase mii lei în banii vremii. Generalul Kiseleff nu a avut nimic de obiectat în privința costului pentru construirea podului de la Gura Câlnăului, însă a avut o singură pretenție, termenul de finalizare: „Podul să fie terminat în luna iunie; să fie făcut «tare și cu chip temeinic, din materialuri bune și după toate pravilele»”.

Ploile din primăvară au crescut nivelul apei destul de mult, afectând materialele de construcții aduse la fața locului. „Rîpa Gura Cîlnăului era plină cu apă ce se revărsa peste maluri tot din necurmatele ploi, iar începerea lucrărilor nu putea avea loc pînă nu scădea apa”. Pentru a termina podul la timp, a fost nevoie de muncitori suplimentari, săteni aduși din localitățile dimprejur și nu numai, construcția fiind finalizată în luna noiembrie a anului 1831.

Legătura cu tezaurul de la Pietroasele

În 1835, podul de piatră s-a dărâmat, mai exact a fost luat de ape. Printre cei care au lucrat la reconstruirea podului s-au numărat și cei doi țărani pietrari care au descoperit tezaurul de la Pietroasele. Șantierul era condus de un meșter albanez, Anastasie Tarba, zis Verusi după unele surse, căruia cei doi țărani i-au povestit despre obiectele găsite. Verusi a obținut un obiect din tezaur și s-a dus să-l verifice la București, iar la întoarcere s-a tocmit cu țăranii și a cumpărat toată comoara (cu excepția a două piese).

De îndată ce a intrat în posesia tezaurului, Verusi a turtit cu toporul o parte din piese și a tăiat în bucăți altele. Mare parte din pietrele prețioase ce ornau obiectele au sărit din locașurile lor. Considerate simple bucăți de sticlă, au fost măturate într-un șanț, la gunoi. O parte dintre pietre, cele mai mari, au fost luate câteva săptămâni mai târziu de Verusi, iar cele mici au fost luate de copiii din sat.

Zvonurile despre comoară au început să se răspândească repede, iar autoritățile au aflat de tezaur. Toți cei implicați în descoperirea, ascunderea și traficarea tezaurului au fost arestați, interogați și supuși la rele tratamente. Cei doi descoperitori ai tezaurului au murit în arest, înainte de încheierea procesului. Alți doi țărani au fost condamnați la câte un an de închisoare și la bătaie, urmând să capete fiecare câte 30 de lovituri cu bățul. În mod surprinzător, Verusi a fost achitat, iar mai târziu a devenit un mare antreprenor de lucrări publice.