Cultură

Istorii / Organizarea asistenţei sanitare în Muntenia. Primele spitale din judeţul Buzău (I)

Potrivit prevederilor „Regulamentului pentru spitaluri”, capitol separat inclus în Regulamentul Organic al Ţării Româneşti (1831), cele trei spitale din Bucureşti – Filantropia, Colţea şi Pantelimon – şi orice alt spital s-ar mai fi înfiinţat, urmau să fie administrate de o Eforie care avea obligaţia de a urmări ca veniturile să fie folosite numai pentru îngrijirea bolnavilor. În caz de excedent, sumele puteau fi folosite la reparaţii şi dotări, mărirea numărului de paturi. La art. 5 se stipula că „cel dintâi cuget fiind a se păzi în fieşcare spital buna petrecere şi căutarea bolnavilor”, aceasta în condiţiile în care numărul bolnavilor era în raport cu ­­mij­loacele materiale de care dispunea spitalul. În acest sens, la începutul fiecărui an se stabilea numărul de paturi ce puteau fi finanţate, în caz de epidemii urmând a se hotărî de către Eforie. Cheltuielile suplimentare determinate de creşterea numărului de paturi în cazuri de urgenţă se suportau de către Vistierie, astfel ca să nu existe datorii.

Pentru fiecare bolnav exista un pat din fier, saltea din paie (se schimbau la trei luni), două plăpumi, una de vară şi alta de iarnă, o pernă şi două feţe de pernă, două cearşafuri, trei cămăşi, două „anterie” de noapte, două perechi de ciorapi, cât şi pânzeturi pentru „diferite legături trebuincioase”. Pentru alienaţi trebuia să existe  „două jileturi” şi doi pantaloni, iar pentru alte trebuinţe, câte o afumătoare de şezut, trei paravane pentru camerele unde se aflau cei pe moarte, patru scaune găurite, patru perdele groase pentru camerele celor bolnavi de ochi, o cutie afumătoare pentru „boalele de răsuflări pe trup şi guturaiuri”, o scăldătoare pentru „băile de aburit”. Femeile şi bărbaţii erau aşezaţi în încăperi separate şi trataţi  „de obraze de felul său”.

Dotările se puteau realiza cu bani, donaţii sau din veniturile unor bunuri imobile lăsate spitalului. Dania se făcea cu acordul Eforiei, numele donatorului se înscria într-un registru şi era amintit între ctitori.

Internarea unui bolnav se făcea numai în baza unui bilet semnat de către doctorul cancelariei de primire. Acesta primea de la cancelaria Eforiei un buletin cu numele şi starea bolna­vilor, îi consulta şi interna. Se ţinea legătura şi cu doctorul mahalalei spre a se afla mai multe despre evoluţia bolii pacientului. „La întâmplări grabnice” (urgenţe), când bolnavii veneau la „ceasuri neobişnuite”, aceştia erau internaţi, înştiinţându-se doctorul cancelariei spre a-i consulta.

O atenţie deosebită s-a acordat măsurilor de cură­ţe­nie: aerisirea încăpe­rilor, afumarea acestora cu clor după metoda Labarac, amenajarea, în fiecare spital, a două camere de baie cu sobe, duşuri şi căzi, una pentru bolnavi şi alta pentru personal.

Fiecare spital era înca­drat cu un doctor, un „gea­rah” (infirmier), un spiţer (farmacist) şi alţi angajaţi, toţi aceştia, în afara doctorului, având locuinţa în spital sau în apropriere. În fiecare spital îşi făceau ucenicia câte trei tineri, „în meşteşugul dohtoricesc şi hirurghicesc” şi alţi doi, ca viitori farmacişti. Întreg personalul era coordonat de un şef de clinică, ales dintre absolvenţii Şcolii de Medicină de la Bucureşti, obligat să locuiască în spital.

Bolnavii puteau fi vizi­taţi joia şi duminica, pe baza unui bilet eliberat de economul spitalului. De asemenea, fără acordul şefului clinicii nu aveau voie să aducă mâncare bolnavilor, ca să nu „fie de stricăciune şi de primejdie bolnavilor”.

Doctorii aveau obligaţia să facă vizita în saloanele bolnavilor în fiecare dimi­neaţă. Constatările erau trecute într-un jurnal de către „ajutorul gearah”, semnat de doctor. În final se făcea o copie şi se ­tri­mitea la farmacie pentru eli­berarea medicamentelor prescrise. La fiecare pat exista o fişă cu datele personale ale bolnavului, data şi motivul internării, concluzia controlului medical, conduita de tratament şi evoluţia bolii, aceste documente păstrându-se, după externarea sau decesul pacientului, în arhiva spitalului. În cazul îmbolnăvirii doctorului, acesta era înlo­cuit de un altul, „ca să nu se precurme slujba”.

Şeful de clinică şi infirmierul urmăreau ca bolnavii să fie bine îngrijiţi, să primească medicamentele şi hrana necesare, infirmierul având şi „drept de poliţie” (asigurarea ordinei) în interiorul spitalului, efectuarea şi păstrarea, luând măsuri în consecinţă, inclusiv atenţionarea şi ­pe­de­p­sirea celor vinovaţi. În cazul în care un bolnav era pe moarte, infirmierul izola patul acestuia cu un pa­ravan, iar după deces dispunea depunerea cadavrului într-o încăpere specială unde rămânea 48 de ore iarna şi 24 vara, după care era pregătit pentru înmor­mântare şi predat rudelor sau era folosit de către „ucenicii ce învaţă doh­torii”.

Farmaciştii spitalelor se aprovizionau cu medicamente de la farmacia centrală de la Spitalul Colţea, plata acestora făcându-se cu bani de la Eforie. Fie­care spital avea un econom care se îngrijea de hrana bolnavilor, plata simbriei angajaţilor, procurarea celor necesare desfăşurării activităţii şi de puţin preţ, cât şi justificarea cheltuielilor. Tot el înregistra internările şi externările, informând zilnic în acest sens Eforia. Primea, înregistra şi apoi, la externare, elibera lucrurile pacienţilor, informând rudele în cazul celor decedaţi. Dacă în termen de 24 de ore nu se prezenta nimeni să ridice cadavrul, iconomul „va da trupul la şcoala dohtori­cească”. Totodată, ţinea ­evidenţa internărilor, externărilor şi deceselor, comunicând zilnic aceste situaţii Eforiei. Trebuia să se supună inspecţiilor, să aibă grijă să se aplice măsurile de curăţenie obli­gatorii şi să se facă slujba în biserica spitalului.

Fiecare spital trebuia să fie vizitat de două ori pe lună de către doctorul ins­pector al Eforiei, repre­zentanţii acesteia asigurând vânzarea la licitaţie a arenzii moşiilor aflate în posesia spitalelor. Eforia numea şi destituia personalul spitalului finanţat de stat, totodată, stabilind, în funcţie de activitate şi plătind simbriile doctorilor, infirmie­rilor, spiţerului, economului şi celorlalţi angajaţi.

Spitalul de la reşedinţa judeţului era coordonat de un sfat alcătuit din ocâr­muitor şi doi membri ai ma­gistratului oraşului. Sfatul ţinea legătura în permanenţă cu Eforia şi comunica lunar date despre activitatea spitalului.

În ceea ce priveşte organismele pentru supra­vegherea şi luarea măsu­rilor în caz de necesitate, articolul 187 din Regulamentul Organic stabilea împărţirea Munteniei în şase circumscripţii, cea de-a cincea având reşedinţa la Buzău, şi avea în grijă judeţele Slam Râmnic şi Buzău. A şasea, cu reşedinţa la Ploieşti, cuprindea şi judeţul Săcueni de la care, după desfiinţarea sa la 1 ianuarie 1845, plasele Tohanilor şi Câmpului cât şi Plaiul Despre Buzău vor trece la judeţul Buzău. Ocârmuitorul judeţului avea obligaţia de a „priveghea starea sănătăţii” locuitorilor, de a raporta Comitetului Sănătăţii de la Bucureşti despre diversele situaţii în privinţa sănătăţii şi de a lua legătura cu doctorul de la reşedinţa jude­ţului.

La Buzău, în anul 1792, ia fiinţă Spitalul „Gârlaşi” (al patrulea din Muntenia) pe moşia cu acelaşi nume a păhărnicesei Maria Minculeasa, care îl înzestrează cu bunuri imobile şi mobile (testament confirmat de domnitorul Mihail Suţu şi reconfirmat de Alexandru Moruzi, la 21 aprilie 1793). În activitate din 1793, în 1794 este angajat primul doctor; a funcţionat, cu intermitenţe, cu şase paturi, în două camere necores­punzătoare. Închis în 1828, este redeschis în 1865 în casele cumpărate de la Costache Muşceleanu, pe strada Plevnei. În 1895-1896 s-au ridicat câteva clădiri, inaugurate oficial în 1899, cu 30 paturi, dar funcţionau doar 20. Mobilierul şi instalaţiile fiind improprii, se intervine pentru procurarea de instrumente chirurgicale, cele în uz fiind achiziţionate în 1880. În anii 1905-1906 s-a construit (licitaţie contract antrepriză, 23 martie 1905) actualul local, inaugurat la 8 decembrie 1907. Pentru terminarea construcţiei, în 1906 s-a contractat un împrumut de 140.000 lei.  Iniţial a fost administrat de Episcopia Buzău, din 1900 până în 1905 este administrat de către Primărie, iar prin legea din 14 iulie 1905 trece în admi­nistrarea statului, de la 1 aprilie 1908, de Direcţia Ge­nerală a Serviciului Sanitar din Ministerul de Interne, iar din 1931, de către Ministerul Sănătăţii. În 1912 avea 30 de paturi, un pavilion pentru boli infecţioase, secţie de boli interne, acordându-se şi asistenţă la naşteri.

Din 1913 funcţiona şi cu o Secţie de contagioşi (din 1920, Spitalul de Contagioşi cu două pavilioane, unul pentru contagioşi şi altul folosit ca azil de bătrâni, mai târziu transformat în pavilion dermato-veneric. În 1914 funcţiona cu secţiile interne şi maternitate, cu 30 de paturi; în 1915 a funcţionat cu 35 de paturi. La 20 august 1918 ia fiinţă şi o secţie chirurgicală, condusă de dr. Oprea Somnea. În 1949 a funcţionat cu 125 de paturi.

(Va urma)

Articole similare