Nedreptăţile care umbresc un act de dreptate istorică

După aproape 72 de ani de la momentul în care comuniştii i-au forţat fiul să abdice, alungându-l din ţara pe care a iubit-o şi forţând întreaga familie regală să ia drumul exilului, Regina-Mamă Elena s-a întors, pentru eternitate, în România, pentru a fi reînhu­mată lângă fiul său, Regele Mihai, la Mănăs­tirea Curtea de Argeş. Amândoi – şi nu doar ei – victime ale unui regim totalitar; nedreptăţi traumatizante pentru care nimeni nu a răspuns în Justiţie, nedreptăţi pentru care nimeni nu le-a cerut măcar iertare, în numele statului român, nici în anii liberi de comunism. Ba, mai mult, puterea neo-comunistă, instalată în decembrie 1989, le-a mai făcut o uriaşă nedreptate, izgonindu-l încă o dată din ţară pe Regele Mihai.

Ca o dureroasă ironie a sorţii, în preziua repatrierii trupului Reginei-Mamă, Securitatea înregistra încă o victorie asupra unei alte victime a regimului comunist; asupra unui om ucis de Securitate, căruia sentinţa dată după 34 de la arestarea şi torturarea sa, un act care trebuia să-i facă dreptate, l-a mai omorât o dată. Curtea de Apel Bucureşti i-a achitat, în primă instanţă, pe securiştii-torţionari ai disidentului Gheorghe Ursu, asta deşi procurorul de caz ceruse pentru ei închisoare pe viaţă. Foştilor securişti Marian Pârvulescu şi Vasile Hodiş, acuzaţi de crime împotriva umanităţii, pentru că, în noiembrie 1985, l-au ucis în bătăie, în arestul Miliţiei, pe ­Ghe­orghe Ursu, le-a fost schimbată încadrarea în tratamente neomenoase şi apoi au fost achitaţi.

Anul întoarcerii Regi­nei-Mamă în România este şi cel comemorării a 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989; 30 de ani de la ieşirea de sub dictatura comunistă care a îngenuncheat ţara pentru aproape jumătate de veac, transformând-o într-un lagăr şi, totuşi, 30 de ani de democraţie în care nu li s-a făcut dreptate nici sutelor de mii de victime ale regimului comunist, nici miilor de morţi şi răniţi ai Revoluţiei din Decembrie 1989, victime ale regimului de factură neo-comunistă care confiscase puterea de la comunişti, prin crimă şi prin mistificarea adevărului; la fel ca predecesorii lor comunişti, în 1946.

Dosarul Revoluţiei (care a zăcut la Parchetul General aproape 25 de ani, redeschis doar la presiunea CEDO, deşi e vorba de peste 1.000 de oameni ucişi, mai mult de 900 împuşcaţi după 22 decembrie), abia a fost trimis în judecată în primăvara acestui an, deci e departe de final. La fel, nu li s-a făcut dreptate nici victimelor Mineriadei, adică ale aceluiaşi regim neo-comunist care a deturnat idealurile Revoluţiei, recurgând pentru aceasta la fratricidul din 13-15 iunie 1990. Dacă dosarul ­Re­voluţiei a ajuns cu greu în instanţă, cel al Mineriadei a fost întors, în primăvara acestui an, la Parchetul Militar, pe motiv de nulitate a rechizitoriului, după ce un an şi jumătate fusese ţinut în cameră preliminară. Morţii şi răniţii ­Re­voluţiei şi Mineriadei sunt, trebuie spus apăsat, victimele regimului Iliescu, acelaşi care, urmând linia trasată de predecesorii săi ideologici, l-a alungat, pentru a doua oară, pe Regele Mihai din ţara în care a încercat să se întoarcă în 1990, după aproape 43 de ani de exil. Iar apoi alţi câţiva ani l-a hăituit, fugărindu-l prin ţară şi pe aeroporturi, ca pe un infractor.

Ca o dovadă suplimentară de dispreţ profund faţă de sutele de mii de victime ale regimului comunist şi ale Securităţii, faţă de miile de morţi şi de răniţi din Revoluţie şi de la Mineriadă, faţă de zecile de mii de oameni din familiile lor, faţă de toţi cei care au aşteptat ca vinovaţii pentru atrocităţile din decembrie 1989 şi iunie 1990 să răspundă în faţa legii, în toţi aceşti 30 de ani, vine strădania unora – şi nu istorici de casă ai fostului regim – de încercare perfidă de punere a Securităţii într-un tablou luminos. Aşa se explică odele ridicate (şi) post-mortem ultimului şef al Securităţii comuniste, generalul Iulian Vlad. Odată cu ele ni se transmitea că Securitatea (cel puţin a ultimilor ani din regimul comunist) nu a fost opresivă, atât timp cât a fost condusă de un om ,,solar”, ,,un om deasupra timpurilor”, ,,făcător de istorie“, ,,iluminat“. Aşa se explică lansările de carte ale unor exponenţi ai Securităţii, făcute sub cupola Academiei Române. Sau busturile ridicate unor barzi ai regimului Ceauşescu. Ori emisiunile chiar pe Radioul Public în care foşti capi ai Securităţii sunt prezentaţi în culori pastelate, unde, într-o zi de Bunăvestire, despre generalul de securitate Aurel Rogojan – unul din martorii din procesul lui Gheorghe Ursu, favorabili securiştilor-torţionari – şi despre fostul director al Securităţii, generalul Iulian Vlad, se vorbea ca despre „repere spirituale” ale României.

Un act de dreptate istorică, aşadar, umbrit de acte de mare nedreptate.

(Text publicat în ,,Pu­terea a Cincea”)