Geo VASILE
Născut la 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău, optzecistul Marin Ifrim ne părăsește plictisit, ca să nu zic scârbit la mijlocul acestui Martie indecis, în favoarea celor veșnice și a timpului fără de timp, ca orice poet și bărbat ce se respectă și vrea să moară pe picioare, la 63/64 de ani. Este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Bucureşti, din 1998. Debutează cu „Spre oraşul cu un milion de ferestre”, versuri, Ed. „Litera”, Bucureşti, 1986. Debut urmat de alte cărți, majoritatea de poezie, dar și de proză, publicistică, evocări, critică literară, pamflete politice etc. O operă cam de peste 20 de volume, ce nu s-a bucurat, în ciuda valorii certe, vai, de o prețuire națională, ca să zicem așa, ci de una locală. Spicuim din ultimele sale aparții: „Cartelul metaforelor”, Ed. Editgraph, Buzău, 2012, „Vid reîncarnat – Reincarnated void”, ediţie bilingvă română-engleză, Ed. Editgraph, Buzău, 2014, „În sângele ploii”, versuri, Ed. Teocora, Buzău, 2016, „Cartea de muncă”, Ed. Teocora, Buzău, 2016.
Despre poezia lui Marin Ifrim au scris de-a lungul timpului Nicolae Băciuţ, Radu G. Ţeposu, Passionaria Stoicescu, Dan Silviu Boerescu, Magda Ursache, Ion Murgeanu, Alex. Ştefănescu, Lucian Chişu, Dan Giosu, Ion Roşioru, Florentin Popescu și mulți alții.
Căutând eu o în biblioteca personală un volum de versuri de Marin Ifrim, n-am găsit decât unul mai vechi, publicat în 2002 de Editura Rafet, „Fotografii cu cântec„, un loc geometric unde poetul își developează sonorele, teatralele, sulfuroasele acatiste în camera obscură a poeziei sale, blazon de compensație și totodată subversiune și cruciadă. Cronică a războiului de o sută de ani dintre poet și Buzăul surghiunului asumat și descântat în culori purgatoriale, cum face Gheorghe Grigurcu vs Târgu Jiu, cartea mustește de vitriolante aluzii la mimetismul formelor fără fond dintr-o provincie abia ridicată din pulberea patriarhală a ghetoului rural: ”orașul meu este un oraș chinezesc un cătun însingurat de o citoplasmă eminamente agrară”. Într-o urbe a tuturor mezalianțelor, hibridărilor și dezechilibrelor, semnele prosperității de obârsie arivistă stârnesc ironia acidă a cronicarului: „de regulă în locurile luminoase/ au locuință cerebeloșii/ cei cu diencefalul ieșit din stas/ oameni titrați cu copii accesați/ la Internet și fire ce carbon la șiret (…)”. Apa tare a sarcasmului lasă loc, așa cum se cuvine, insertului poetic, cel ce pune în abis (mettre en abȋme, nu?) și asigură rezistența pe spații întinse a acestei epice story ce nu pregetă să facă până și din rimă motiv de parodie: ”în zona gării, în treacăt fie spus,/ că-i strâmtă și puțină/ poți număra vagoanele de motorină/ iar băncile sunt scrijelate și letale/ purtând microbi din glande lacrimale”. De tot hazul se fac, prin dicțiunea sedițioasă a lui Marin Ifrim, cei ce își arogă încă în viață fiind, merite de „poet național” după criteriul cantității și vanității. Cu atât mai penibili, cu cât, prevalându-se că vin de la „centru” să fecundeze un public mediocru și bovaric de cititori ei înșiși poeți (căci nu e om să nu fi scris o poezie…!!!), nu ezită să se dea în spectacol, în suspecte conferințe plătite „în fața bibliotecarilor, a elevilor primarilor sau prefecților, majoritatea poeți și ei, buni și cuminți cititori gata să prindă măslina verde din farfuriile de prrotocol al poeților naționali”. Despre orașul ca fundătură istorică, și despre supraviețuirea poetului într-însa, se glosează pe șleau, cu tristețe, har și resemnare à la Bacovia, aproape profetică. Cafeneaua este spațiul perdelelor fumigene al proiectelor zgomotoase și combustiilor eșuate, în decorul terifiant și opresiv de muțenie neagră: „orașu-i mut și-n vârful gării/ statuile au băut cucută din robinetele-nserării/ iar picură o noapte brută/ vagoane de-ntuneric cară ochii picturilor în gaz/ aceeași noapte mută-n gară împleticită-i în macaz/ cu-n ochi de sticlă în batistă și,/ o pisică sub bastonul negru/ se caută pe listă în întunericul integru”.
Împotrivindu-se însușirii „ideilor primite de-a gata”, Marin Ifrim este credibil și emoționant în opțiunea lui de-o viață pentru registrul amar, ironic, elegiac, autentic în postura sa de polemist evlavios, căci a lupta prin scris împtriva imposturii, frustrărilor de tot felul și toxinelor provinciei este pentru scriitor nu doar o ars poetica și și o profesie de credință. Marin Ifrim emite în toată opera sa mesaje de încredere exclusivă în literatură,ca expresie supremă a „omenității”, în ciuda mâhnitei afurisenii pe adresa gloriei locale. Evitând cavoul confortabil al amăgirilor frauduloase, ferindu-se de un trecut care să-l priveze de primejdiile viitorului, poetul izolează „traseul neființei”, în contra căreia invocă suprafireasca sa genealogie de artist-histrion: „sunt boala mărului mușcat/ din pomul drogului celest/ încă odată eșuat/ pe-acest pâmănt carnavalesc/ eu vin din apă sunt marin/ burduf de epidermă creață/ puțină apă și mult vin/ și multă foarte multă greață”.
București, 17 martie 2019
Bre, bați câmpii rău de tot!