Probabil că mulți buzoieni au auzit de Mănăstirea Poiana Mărului, din satul Băltăgari, comuna Bisoca, unul dintre cele mai vechi lăcașe de cult din județ, însă nu mulți sunt cei care știu povestea ctitoririi sale sau legenda care-i stă la bază.
Drumul anevoios și amplasarea izolată au ajutat la conturarea imaginii de poveste, care a fost surprinsă și în lucrarea monumentală a scriitorului Alexandru Vlahuță, „România Pitorească”: „Din codrii Găvanelor ieșim pe-ntinsoare de plaiuri, spre răsărit, pe sub Gropile de aur din Muntele Bisoca – Abrudul Buzăului -, lăsăm în urmă sate, 
împrăștiate pe văi și locuri cu ostroave plutitoare și izvoare sărate ce-aștern, pe unde trec, cărări de zăpadă și după vreo trei ceasuri de umblat tot pe locuri învălurate și pe sub frânturi de dealuri descoperite, cotim la stânga și dăm de măreața spintecătura a Râmnicului. Valea se deschide ca o carte, pe malurile-i revărsate, de-o uimitoare înălțime, se-nfig gospodării, căsuțe rare, fânețe-ngrădite cu leaturi, fâșioare de livezi prinse pe clinuri înguste, gata parcă să pornească și să curgă toate în râpă. Aici, la capătul Bisocii, e Schitul Poiana Mărului, ascuns în mijlocul pădurii ce-mbracă până jos malul drept al Râmnicului”.
Se ajunge greu la Mănăstirea Poiana Mărului, dar se pleacă și mai greu către casă. Drumurile forestiere, izolate, care străbat pădurea deasă, aproape că par a pregăti sufletul de tihnă, de o liniște cum rar se mai găsește în ziua de astăzi. Mănăstirea se întrezărește discret printre trunchiurile copacilor, iar un indicator mic arată spre o poieniță luminoasă.
Odată ajunși la poarta mănăstirii, un culoar străjuit de copaci înalți și pavat cu rădăcinile ieșite la suprafață ghidează pașii către lăcașul de cult. Măicuțele care locuiesc aici s-au îngrijit de aspectul complexului și au înconjurat totul cu flori viu colorate, care contribuie la imaginea de poveste a schitului.
Numele mănăstirii, legat de o lumină din scorbura unui măr
Întemeierea multora dintre mănăstirile din țara noastră se leagă de câte o legendă, care să justifice locația sau necesitatea unui astfel de lăcaș de cult și care adaugă o aură de mister și supranatural unor fapte lumești. Firește, și existența Mănăstirii Poiana Mărului este explicată de o legendă, care povestește lucrurile diferit față de varianta istorică și care face să pară că Dumnezeu și-a ales singur sălașul.
Se spune că înainte de a se construi schitul, în acel loc era o pădure întinsă departe de orice așezare, acolo avându-și stâna niște ciobani. Aceștia își ridicaseră o colibă și un staul lângă un măr mare, pe locul unde se va înălța mai târziu mănăstirea. În fiecare seară, ciobanii vedeau o lumină ca un felinar în scorbura mărului, dar niciunul dintre ei nu avea curajul sa vadă ce este, mai ales că ziua nu se mai vedea nimic. Într-una din serile de vară, pe când ciobanii priveau lumina ce le apărea din măr, au primit oaspeți trei călugări pelerini doritori de liniște și sihăstrie, care căutau un loc prielnic zidirii unei mânăstiri. Aflând și văzând acea lumină s-au minunat și unul dintre ei s-a urcat în măr, coborând de acolo cu o iconiță ce o înfățișa pe Maica Domnului cu Pruncul în brațe.
Primul schit, făcut la porunca domnitorului Constantin Mavrocordat, a ars din temelii
Primul schit Poiana Mărului a fost ctitorit în 1730, pe cheltuiala domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat, vechea vatră fiind amplasată ceva mai sus față de locația actuală. Din păcate, biserica inițială a ars până la temelie în 1771, inclusiv chiliile, arhiva și cărțile pe care le găzduia, însă a fost refăcută un deceniu mai târziu cu ajutorul credincioșilor.
„În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, mănăstirea din Poiana Mărului a constituit unul dintre cele mai importante centre monahale și culturale ale țării. Sfântul ieroschimonah Vasile, mare organizator al monahismului românesc și îndrumător de seamă în rugăciunea isihastă, prăznuit de Biserica Ortodoxă în ziua de 25 aprilie, a fost primul stareț al acestei mănăstiri”, scrie crestinortodox.ro.
A doua biserică din lemn, cea de azi, a fost construită în anii 1810-1812 prin stăruința starețului Teodosie al II-lea și cu ajutorul enoriașilor, fiind înzestrată cu cele trebuincioase. Din păcate, incendiul din 1879 a afectat din nou lăcașul de cult, pierzându-se clădirea în care se află stăreția, trapeza și rândul chiliilor de lângă arhondaric.
Schitul și-a mai prelungit viața până în 1893 când a fost desființat, fiind reînființat în 1938 ca mănăstire de maici. În 1935, sub episcopul Ghenadie Niculescu, s-a construit o clopotniță din lemn la intrare, care reprezintă poarta de acces în mănăstire. De-a lungul anilor, bisericile mănăstirii au fost renovate de Comisia Monumentelor Istorice, iar după 1990 lăcașul a redevenit mănăstire de călugări. Din 2010, acesta a trecut din nou prin schimbări, devenind casa unor măicuțe.
Pe lângă scriitorul Alexandru Vlahuță, Mănăstirea Poiana Mărului i-a găzduit și pe prietenul acestuia, Barbu Ștefănescu Delavrancea, precum și pe poetul Cezar Bolliac, trimis în exil aici în 1841, din cauza activității sale politice.
Mănăstirea se evidențiază ca fiind printre puținele biserici cu pictură atât exterioară, cât și interioară, pe lemn. Așezământul găzduiește mai multe obiecte cu valoare artistică și istorică, precum icoanele praznicare: Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Proorocul Elize cu inscripția Ioasaf Zugravu 1826; Scara lui Iacob 1817 în stil rusesc; icoana Încoronarea Maicii Domnului cu inscripția slavonă indicând anul 1791, iar în dreapta tot Încoronarea Maicii Domnului cu anul 1859 de Atanase Anghel – Ploiești, alături de cărți chirilice.
