Povești adevărate ale iilor din Muzeul Timpul Omului din zona de munte a județului, mai exact din Mânzălești, județul Buzău, sunt spuse tuturor celor care-i trec pragul de custodele lui, Cecilia Petrescu, fostă învățătoare timp de 38 de ani.
Sunt povești la fel de vechi ca și țesătura iilor, care au fost transmise pe cale orală în mediul sătesc, fiind povestite și repovestite de la o generație la alta; cu toate acestea, este știut că toate poveștile pornesc întotdeauna de la un adevăr. Poveștile au fost culese de custodele muzeului de la cei care au scos iile din lăzile de zestre ale bunicilor, cei care le mai știu istoria, cei care au făcut donația către Muzeul Timpul Omului. Poveștile Ceciliei Petrescu sunt extraordinare, sunt unice, după cum nici iile nu seamănă una cu alta. Ele diferă prin simboluri, colorit și vorbesc în felul acesta despre starea celei care o îmbrăca, dacă era căsătorită sau nu, ori dacă era văduvă; ia mai spune dacă era făcută să fie purtată în zi de sărbătoare sau era purtată în zi de lucru. Prin urmare, ia sau „cămașa cu altiță” exprimă prin motivele și simbolurile brodate de creatoarea ei apartenența la o comunitate, la o regiune, exprimă stări sufletești și evenimente importante sau uzuale din viața omului, precum nunți, botezuri, sărbători religioase, statusul marital, zona de apartenență, și mai târziu, apar și modificări, odată cu influențele venite la sat dinspre lumea orașului.
O ie autentică se recunoaște foarte ușor după faptul că nu este perfectă; ia originală nu este terminată, deoarece femeile de la sat considerau că perfecțiunea nu este a omului, ci îi aparține lui Dumnezeu.
Secretul iilor neterminate
„Fiecare ie are un semn care se numește strajă, un semn vizibil, care arată că este a mea și doar mie și celor după mine o să aibă o soartă bună. Sunt așa numitele ii neterminate. Li se lăsa ceva neterminat, pentru că se spune că cel mai mare păcat al omului este mândria, doar Dumnezeu este perfect. Chiar dacă ai făcut o ie perfectă îi adaugi ceva ca să-i strici perfecțiunea. Este acea notă personală, acel ceva al meu diferit de restul. Asta este și povestea muzeului a obiectelor dar și a omului care le-a creat, cum le-a creat în ce condiții”, spune Cecilia Petrescu, care ne împărtășește și câte ceva despre obiceiurile pe care le aveau oamenii când își începeau lucrul. „La noi în sat, înainte de a începe să coasă o cămașă, pentru femeie sau pentru bărbat, femeile așezau pe podeaua lipită pânza cu toate firele și cu toate ornamentele – dacă era ie de sărbătoare, paiete, fluturi și mărgele cum se spune la noi -, îngenuncheau, făceau semnul crucii peste pânză, închinau pânza, după care spuneau rugăciunea domnească, <Tatăl nostru>, iar la urmă, spunea așa: <cea sau cel va purta această ie, sau cel care va purta acest costum, ea sau el și doar urmașii ei /lui să aibă o soartă bună< impregna acea energie pozitivă – zicem noi cu cuvintele de astăzi -, dar era locul acela în care spunea <Nimic fără Dumnezeu>”, spune Cecilia Petrescu.
Cămașa în mod tradițional, era confecționată din pânză de in sau de cânepă, din borangic sau mătase. Simbolul cel mai des întâlnit pe ie era crucea, încă din perioadele precreștine vestimentația având și un rol de protecție, de aceea se regăsesc pe ii multe simboluri cu semnificații magice sau benefice.
„La noi erau cămășile cusute de mireasă pentru mire. Era singurul obiect pe care îl cosea mireasa. Se mai dădeau la nuntă cămăși pentru soacră sau socru, dar aceasta era cusută de mireasă. Ea punea acolo toate descântecele pe care le știa ea, ca bărbatul să o iubească, îndrăgească. La noi li se zic <cămăși descântate>”, mai povestește Cecilia Petrescu.
Custodele Muzeului Timpul Omului are o sumedenie de povești, una dintre cele mai impresionante este cea a iei cu chipuri umane pe ea. Este o ie unicat aflată în patrimoniul Muzeului din Mânzălești, despre care, Cecilia Petrescu a aflat că aparține unei femei căreia i-a murit fiicele și a dorit să o dea de pomană. Iată ce relatează custodele Muzeului Timpul Omului, Cecilia Petrescu: „Am acolo, la muzeu, o ie unicat, o ie care are altiță – singura parte orizontală -, cu chipuri umane, căreia nu i-am știut povestea de la bun început, pentru că am mers acolo la vreo trei ani după ce s-a înființat acest muzeu; a venit o delegație, într-o zi, din Chișinău – am vizitatori străini des -, și m-au întrebat povestea ei; nu am știut-o, dar am aflat-o a doua, a treia zi și le-am transmis-o. Noi avem un catalog în care este trecut donatorul. Am mers și am întrebat și am aflat povestea foarte dureroasă a acelei ii”, a spus Cecilia Petrescu.
În perioada foametei, 1946-1947, își începe Cecilia Petrescu povestirea pe care a aflat-o de la sora femeii care a creat ia, „mai ales când treceau rușii pe aici și făceau dezastru, unei femei i-au murit ambele fetițe de tifos, una de cinci și una de șapte ani, în aceeași zi. Era boala timpului, o boală provocată de păduchi și în general era adusă de ruși în trecerea lor, în al Doilea Război Mondial. Bărbatul îi murise la Mărășești pe front. Era săracă, încât nu mai avea aproape nimic. La noi este un obicei să se dea de pomană pentru sufletul celui decedat, la 40 de zile sau la un an. Și se face un târg pe 29 august, numit < Târgul de la Sfânta Ioana>, cu atestare documentară de 400 de ani. Și povestea sora femeii că avea și ea vreo doi bănuți și a mers în acel târg unde a întâlnit un negustor Mărchidan – erau niște negustori evrei care veneau cu paiete ( fluturi) , mărgele, fire frumoase – care avea așezate pe tarabă și niște poze vechi, niște litografii care reprezentau chinezoaice, japoneze. Femeia mi-a povestit că < atunci când a văzut sora mea fotografiile, a început să plângă și să dea din mână și nu mai nimerea să îl întrebe pe negustor de unde are el fotografia fetelor ei, că așa ar fi arătat fetele ei când s-ar fi făcut mari: cu fața rotundă și cu părul negru bucălate>. A înțeles negustorul până la urmă despre ce este vorba, iar ea a cumpărat o litografie și a cusuto pe ie chipurile acelea și a făcut-o cu tot rostul. La noi altița se numește <cer> . A mai cusut pe ia cu altiță colții lupului, ca să fie apărată de rele cea care o va purta. A mai făcut, de asemenea, crucița, pentru că o dădea de pomană. A făcut ia cu altiță după tot rostul, cu râuri și cu valuri. Până să o dea de pomană însă, a murit și fetița căreia îi era destinată și femeia nu a vrut să o mai dea la nimeni. A aruncat-o în fundul lăzii. A mai dat-o la niște serbări, dar când noi am solicitat în sat să ne dea ii, – dar cine dă să o facă cu tot dragul – am primit-o și pe aceasta: <luați-o pentru că surorii mele i-a provocat multă suferință>. A venit un preot și le-a binecuvântat. Le-am mulțumit pentru că este o ie deosebită. Atrage atenția. Cei care au venit spuneau că am putea-o numi <ia cu păpuși>; eu am pus-o pe Facebook și i-am dat denumirea <floarea durerii>, pentru că s-a născut din durerea ei”, a povestit Cecilia Petrescu istoria acestei ii cu altiță încărcată cu multă durere.
