Fotbalul European tinde să devină din ce în ce mai monoton, cu aceleași echipe câștigând an de an aceleași trofee, împotriva acelorași adversari, cam în fiecare țară. De aici, rezidă un ciclu extrem de toxic, în cadrul căruia o listă scurtă de mamuți dețin aproape toți banii, puterea și atenția.
Din fericire, uneori – dar din ce în ce mai rar – se nasc, în cele mai neașteptate circumstanțe, povești extraordinare. Una dintre ele este aventura a cărei reușită era creditată de book-makeri cu o cotă de 5.000 la 1. Ca o comparație, în același an, casele de pariuri ofereau o cotă de zece ori mai mică, în cazul descoperirii monstrului din Loch-Ness: 500 la 1.
2 mai 2016. În bucătăria unei case din Melton Mowbray, o gașcă de băieți dă startul unei petreceri care cuprinde o țară întreagă. Băieții, jucători la Leicester City, celebrau triumful în Premier League, după ce urmăriseră la televizor meciul dintre Chelsea și Tottenham. Hazard egalase cu șapte minute înainte de final, iar „The Bridge Battle” se încheiase nedecis, 2 la 2. Rezultat care consfințea imposibilul: Leicester era campioana Angliei! Englezii, microbiști sau nu, celebrau victoria lui David împotriva Goliaților din Premier League, cluburi bogate, cu tradiție, ștaif și tricouri pe care ai șansa să le vezi în Singapore, Harare sau Pașcani. Cam pe oriunde în lume.
Povestea e cu atât mai incredibilă cu cât, în sezonul precedent, Leicester se salvase miraculos de la retrogradare. Vulpile erau date ca moarte și-ngropate, după ce, până la Crăciun, adunaseră 10 puncte în 17 meciuri. A urmat o serie incredibilă cu 22 de puncte din 27 posibile, în ultimele nouă partide. „The Great Escape”, după cum titrau ziarele, parafrazând un titlu de film.
Am putea spune că totul a început cu un vânător de talente. Scouter, cum zic englezii. Steve Walsh, fost fotbalist la Leicester, a bătut toată Europa și a văzut la lucru, pe viu, sute de jucători. Kante e din Paris. Mahrez s-a născut, de asemenea, într-o suburbie a Parisului. Niciunul n-a jucat vreun minut pentru PSG, echipa fanion din orașul luminilor. Ba mai mult, Ryiad a trebuit să dea probe pe la St. Mirren, club de unde a tulit-o călare pe o bicicletă împrumutată, pentru că nu mai suporta vremea din Scoția. N’golo și-a făurit destinul prin ligile inferioare ale Hexagonului, la Boulogne, apoi la Caen. Jamie Vardy, o altă piesă importantă a găștii nebune de la Leicester, jucase în Conference, Liga a 4-a engleză, la Fleetwood. Aparent, cei trei n-au nimic în comun. Ba au. Toți au fost aduși la recomandarea lui Steve Walsh. Identificarea unor talente subevaluate a devenit între timp specialitatea casei la clubul din East Midlands.
Cireașa a fost așezată pe tort în vara lui 2015: Leicester l-a uns manager pe Claudio Ranieri. Mulți au ridicat, a mirare, din sprânceană. Italianul era privit mai degrabă ca un tip simpatic, decât ca un strateg desăvârșit. S-a dovedit, din nou, o mutare genială. Romanul, cu mult catenaccio în ADN, a imprimat un stil aparte echipei. Apărare pe două linii, tranziție rapidă, eficacitate. Trei ingrediente care au deturnat trofeul către Leicestershire. Cea mai mică medie a posesiei, în comparație cu toate campioanele Angliei din epoca modernă. La polul opus, cel mai bun procentaj în recuperarea balonului. Grație acestui stil, dacă-l putem numi așa, alb-albaștrii au câștigat cea mai puternică întrecere internă destul de confortabil, încheind sezonul cu douăsprezece partide consecutive fără eșec.
Leicester 2016 este cea mai grozavă poveste a „underdogului” pe care lumea sportului a văzut-o vreodată. E doar o opinie. E povestea care l-a făcut pe Gary Lineker, el însuși susținător al Vulpilor, să prezinte o emisiune la BBC doar în chiloți, după ce le promisese fanilor că va presta pe jumătate gol, dacă Leicester va câștiga Premier League.
Nouă luni mai târziu, Claudio Ranieri a fost demis. Minunea nu fusese perenă, iar campioana en-titre se zbătea în zona roșie a retrogradării. Zilele acestea, Leicester continuă să lupte pentru menținerea în Premier League. Neputând concura cu marii giganți din Anglia, clubul e nevoit să-și vândă, an de an, cei mai buni fotbaliști. Povestea însă, spusă și răspusă de mii de ori, rămâne. Cel puțin din punctul ăsta de vedere, locul lui Leicester în elita engleză e asigurat.
