Cecilia Petrescu, custode la Muzeul Timpul Omului, relatează o legendă care face referire la locuirea zonei Mânzălești, pentru a marca în felul acesta împlinirea a 500 de ani de la atestarea documentară a zonei Meledic din comuna Mânzălești. Aceasta spune că legenda a fost culeasă în 1980, de profesorul Cristea Dumitru, de la săteanul Năstase Drăgoi, atunci în vârstă de 99 de ani, Valea Cotoarei, și că, ulterior, a fost transpusă în scenă de profesorul Radu Sta , fiind interpretată de membrii Grupul de Tradiții și Obiceiuri ,,SLĂNICUL” , dar și de copiii Grupului ,,BRÂULEȚUL” al Școlii Gimnaziale Mânzălești, la diferite manifestări locale, județene și naționale. Manifestările şi textele folclorice, de felul celor prezentate de Cecilia Petrescu, reprezintă un rezervor practic nesecat de informaţii privind mitologia română.
Ele sunt caracterizate prin anonimat şi oralitate. Din punctul de vedere al cercetătorului, dezavantajul pe care îl prezintă o cultură tradiţională, eminamente orală (sărăcia izvoarelor scrise), este din plin recompensat de un avantaj esenţial: perpetuarea în forme vii a unor străvechi motive mitice şi practici rituale. Aceste date culturale s-au transmis în forme abia schimbate , ,,din gură în gură“, de la o generaţie la alta, în stare vie, ca elemente operante încă pentru o ‘mentalitate aproape contemporană şi nu ca relicve fosilizate sau ca exponate defuncte de muzeu.
Legenda relatată de Cecilia Petrescu are drept eroi doi tineri de la numele cărora s-ar trage denumirea localităților buzoiene din zona de munte mai sus menționate. Ei și-au căpătat numele respective pornind de la o întâmplare care vorbește despre șezătoare și despre preocuparea femeilor din vremuri trecute de a țese pânză cu tehnici numai de ele știute. Iată ce povestește custodele Muzeului „Timpul Omului”:
„Se spune că trăia odată un moș vădan care avea doi fii. Aceștia erau voinici, harnici, dar și mari iubitori de distracții. Nu era șezătoare, clacă, horă sau bal unde să nu fie prezenți, mai ales că erau neîntrecuți în jucatul brâului, al horelor, al sârbelor, dar și în cântatul din fluier și caval. De la un timp, au observat că fetele veneau mai târziu în sat și s-au hotărât sa afle motivul. L-au întrebat pe bătrânul lor tată care știa tot ce se întâmpla pe acele meleaguri. Acesta, scuturându-și luleaua din lut ars le-a spus că fetele și femeile satului țes la <Groapa cu Argele>. Cât timp ele zoreau să țeasă pânza de bumbac sau borangic nu aveau voie să vorbească cu niciun bărbat. Mai mult, era interzis bărbaților să meargă în acel loc.
Feciorul cel mare al bătrânulu , căruia nu i se cunoștea numele, și Manea, fratele lui s-au hotărât să încalce acest obicei. Au mers amândoi, și, pe furiș au început să se uite cu mare atenție, căut,ând fetele pe care le îndrăgeau. Nu au trecut decât clipe până când au fost observați. Fetele și femeile au început să se agite, s-au speriat, pentru că așa ceva nu se mai întâmplase vreodată. Frumusețea și calitatea pânzei erau în pericol! Au fost iute prinși și judecați pe loc, după legile nescrise ale lor.
Mătușa Ioana, cea mai în vârstă dintre ele a hotărât sa fie <mânjiți> (murdăriți) cu mânzală (un amestec de tărâțe de grâu cu nalbă cu care se tratau firele de borangic pentru a fi mai ușor de țesut, sau cu făină de porumb înmuiată în apă pentru a scrobi firele de bumbac). Spre hazul celor prezente, mătușa Ioana a hotărât ca fiul cel mare al bătrânului, care încă nu avea un nume, să fie poreclit de atunci MÂNZALĂ! Locurile pe care le stăpânea s-au numit de atunci MÂNZĂLEȘTI. De la fratele lui mai mic, Manea vine și numele de MĂNEȘTI (fosta comună ), azi satul Beșlii.”
Această întâmplare a dat naștere și unui cântec, mai spune Cecilia Petrescu, care începea astfel : ,,Măi voinice, voinicele / Ce cați ziua prin argele?”.
Nu știm exact dacă au existat frații deveniți protagoniștii acestei legende, dar, ne spune povestitoarea, locația ,,Groapa cu Argele” există și astăzi într-o frumoasă vâlcea dintr-un cătun al satului Valea Cotoarei, comuna Mânzălești. Din păcate de zeci de ani nimeni n-a mai țesut aici, fiind un meșteșug, ca multe altele, pe cale de dispariție. Despre țesutul la „argea” (război de țesut; nume dat celor două scânduri care unesc transversal extremitățile războiului de țesut pentru a ține strânse lemnele care o compun), Cecilia Petrescu ne explică de ce se petrecea în acea zonă. „Țesutul la argea”, spune Cecilia Petrescu, „presupunea amplasarea războaielor de țesut în niște grote săpate în malurile unor vâlcele unde se menținea o umiditate prielnică doar țesăturilor din borangic și bumbac”.
