Izvoare narative despre Buzău şi buzoieni în anii Primului Război Mondial (IV) | Armele înghețau și erau dezghețate cu alcool

Unii dintre oamenii politici ai timpului, şi nu numai, au consem­nat amin­tiri sau impresii din anii Primului Război Mondial (note zil­nice, memorii etc.), unele dintre scrieri având şi referiri despre Buzău şi evenimente petrecute în oraş sau în judeţ.

*

Dintr-o lucrare datorată unuia din cunoscuţii generali ai celui de al Treilea Reich, Erwin Rommel, care în Primul Război Mondial a luptat şi în România și a ajuns şi pe meleagurile Buzău­lui şi Râmnicului, aflăm următoarele:

IV Cota 1.001 Măgura Odobești

„În cea de-a doua jumătate a lunii decembrie (1916, n.n.), traversăm prin Mizil, Merei, Gura Nișcovului (grafiat Niscopului, n.n.), Săpoca spre interiorul văii Slănicului pentru a ne alătura Corpului Alpin.

Rezistența era întărită considerabil datorită diviziilor rusești care atacau cu repeziciune. Armata a IX-a germană înainta lent prin Buzău spre Râmnicu Sărat și câmpul fortificat de la Focșani. Victoriile noastre se obțineau cu prețul multor pierderi. Corpul Alpin a primit misiunea să evacueze inamicul din proxi­mitatea zonei muntoase dintre văile Slănicului și Putnei. Aceasta dădea un res­piro forțelor care acționau la șes și împiedicau înaintarea dușmană către Focșani.

Am petrecut ajunul Crăciunului în inima munților în cele mai incomode condiții imaginabile. După aceea Compania a 2-a s-a deplasat ca rezervă la Cor­pul Alpin, dinspre Bisoca spre Dumitrești, Dealu Lung și Petreanu până la Mera.

La 4 ianuarie 1917 ne-am reîncorporat Batalionului cu intenția de a ne stabili la Șindrilari”.

*

Într-o altă lucrare, în capitolul „Despre drumuri”, se menţiona: „În pre­zent drumurile se află într-o stare de plâns: suprafața lor a dispărut și în multe locuri s-au transformat în locuri noroioase ce ascund găuri care distrug căruțele, iar la vreme uscată se transformă în dealuri și găuri (…) Drumurile din Mol­dova erau mai bune decât cele din jurul Buzăului și Brăilei deoarece aveau plăci de metal, acum sunt practic distruse”.

*

După ce a cercetat arhivele beligeranților, a citit aproape toate însemnările din timpul Primei Conflagrații Mondiale (învățând chiar și limba română), profesorul american Glenn Torrey scrie cea mai completă relatare asupra luptelor dure, între care și două capitole despre bătăliile de la Râmnicu Sărat și Focșani:

„Pe la mijlocul lui decembrie, viteza cu care se retrăgeau românii depășise capacitatea Armatei a IX-a de a o exploata. Treptat românii au dispărut cu totul pe câmpul de luptă. Cavaleria rusă, unitățile din avangarda întăririlor făgăduite României, a lansat un contraatac temporar, dar și ei aveau de gând să se retragă. Falkenhayn a hotărât însă că oamenii lui sunt prea obosiți fizic și psihic pentru a mai continua urmărirea fără întrerupere. Disciplina slăbea și trebuia controlată. Comandanții erau preocupați de impactul pe care inițiativa germană de pace (12 decembrie) îl putea avea asupra spiritului ofensiv al oa­menilor lor. Falkenhayn decretase deja o zi de odihnă pe 8 decembrie, iar pe 16 decembrie și-a oprit forțele lângă Buzău pentru aproape o săptămână de pregă­tire înainte de a-l înfrunta pe dușman la Râmnicu Sărat. După o lună de urmărire de la o margine la alta a Valahiei, infanteria germană avea nevoie de odihnă, îm­brăcăminte, muniție. Caii lui Schmettow erau slabi din cauza lipsei furajelor și trebuiau repotcoviți. În acest timp, batalioanele de la calea ferată au lucrat pen­tru a redeschide o linie directă prin Carpați către Transilvania. Companiile de geniști au lucrat la îmbunătățirea drumurilor pe care chesoanele și căruțele cu provizii se afundau până la osie. Podurile, în a căror distrugere rușii erau ma­eștri, au fost reparate folosind sute de prizonieri care au cărat scânduri și piatră pentru a propti căile de acces nisipoase și mocirloase.

Acest răgaz a permis forțelor ruso-române să consolideze noua linie de re­zistență, care era ancorată în Carpați și în dealurile de la vest de Râmnicu Sărat. După ce a văzut fotografiile aeriene, Falkenhayn a considerat-o foarte puternică datorită reliefului, de aceeași părere fiind și Berthelot și ofițerii francezi. Ger­manii aveau un respect deosebit pentru cavaleria și infanteria rusă. Saharov a promis să reziste pe linia Râmnic cât mai mult cu putință. Berthelot a făcut apel la mândria sa, reamintindu-i că în apropiere se află o statuie a faimosului general rus Aleksandr Suvorov care comemora victoria împotriva turcilor la 22 septem­brie 1789, pentru care istoria i-a dat apelativul Rîmnikski.

Planul de atac al lui Falkenhayn presupunea ca Kuhne și Kosch să exer­cite presiune de-a lungul Dunării, ca Morgen să atace direct Râmnicu Sărat, iar Kraft să-l depășească peste munții de la nord-vest. Pentru acesta din urmă, care co­manda toate unitățile austro-ungare și germane de munte, înaintarea a fost în­ceată și grea. Soldații ruși și români îşi apărau pozițiile cu multă înverşunare, iar uneori chiar își obligau dușmanii să se retragă în urma unor contraatacuri. Soldații germani au rămas cu o amintire dureroasă din acest Weihnachtsschlacht. S-au improvizat brazi și s-au cântat colinde, dar Crăciunul, își amin­tește Martin Breitenacher, a fost sărbătorit de trupele Corpului Alpin în jalnicele colibe ale oamenilor de la munte, în parte stând de strajă, în parte patrulând, în parte în luptă cu unități inamice în zăpadă. «Am petrecut ajunul Crăciunului în creierii munţilor, în cele mai nenorocite condiții», a mărturisit și ERWIN RO­MMEL. Vreme de patru zile au continuat un șir de atacuri și contraatacuri, în timp ce trupele lui Krafft își croiau drum peste munți spre o poziție dominantă, la nord de Râmnicu Sărat.

Între timp, Corpul I Rezervă al lui Morgen ataca direct Râmnicu Sărat spre sud-vest, de-a lungul căii ferate. Pe 26 decembrie, după câteva zile de pregătire și bombardament de artilerie și infiltrare a pozițiilor avansate, DI 12 bavareză a luat cu asalt o înălțime importantă de la periferia orașului. Controlul asupra dealului a trecut de două ori de la o forță combatantă la cealaltă în mij­locul unor grele, duse la baionetă, înainte ca apărătorii ruși să se retragă. A doua zi, în toiul unor contraatacuri puternice ale inamicului, DI 76 a pătruns în centrul orașului, iar rușii au început să se retragă spre Focșani. Morgen a luat 6.000 de prizonieri, majoritatea ruși. Între 22 și 27 decembrie, Armata a IX-a a capturat 10.000 de oameni. Evacuarea orașului Râmnicu Sărat de Armata a IV-a rusă a determinat Armata a VI-a a lui Aliev de la sud să se retragă înapoi la Siret.

Abandonarea de către ruși a liniei Râmnicului, precum și a Deltei Dunării, i-a dezamăgit pe români și a ridicat îndoieli în privința intenției aliatului lor de a apăra măcar Moldova. În realitate, nu exista un pericol imediat ca inamicul să încerce să traverseze Siretul”.

Despre bătălia de la Focşani se scrie:

„Strategia aplicată de Falkenhayn la Focșani era asemănătoare cu cea fo­losită de el la Râmnicu Sărat. Germanii Breitenacher și ROMMEL, participanți la evenimente, fac o descriere sugestivă și amănunțită a acestei lupte purtate pe munte pe timp de iarnă. Deplasându-se spre nord dinspre Râmnicu Sărat, uni­tățile lor au mărșăluit oră de oră prin ploaie și zăpadă peste culmi înalte și prin văi adânci, unde nu se văd nicio casă și niciun suflet de om. Folosirea anima­lelor de povară era exclusă, astfel că oamenii erau nevoiți să care singuri mitra­liere grele și muniție. În frigul extrem, armele înghețau adeseori și trebuia să fie dezghețate cu alcool. În pauzele dintre lupte, mecanismele de tragere erau ținute calde cu ajutorul păturilor. Staționând noaptea, oamenii sleiți de puteri se afun­dau pur și simplu în zăpada mare. În ajunul Anului Nou, când a fost observat un sat sărac românesc, oamenii au început o adevărată cursă pentru cele mai bune locuințe. Pe lângă faptul că a luptat cu vremea și cu relieful, Corpul Alpin a tre­buit să-i înfrunte pe apărătorii români care luptau cu un efort disperat și cu multă înverșunare pe fiecare vârf de culme. Câștigurile se obțineau încet, adeseori cu baioneta”.

Un alt capitol se referă la ofensiva germană  şi austro-ungară:

„Rommel, căruia i se încredințase o mare parte a batalionului, a condus atacul folosind tactica inducerii în eroare și a surprinderii care i-a adus ulterior supranumele de Vulpea Deșertului. După ce, în primele ore ale dimineții, și-a in­filtrat oamenii și mitralierele chiar la marginea poziției principale a inami­cului, Rommel a lansat un atac prin surprindere. (…). Aflat mereu în frunte, Ro­mmel a avut în acea zi două întâlniri cu moartea (…) Mai târziu a fost rănit în braț când s-a trezit brusc în fața unui grup de români. Rommel povestea că, în timp ce el și tovarășii lui alergau pentru a se pune la adăpost, ofițerul francez care însoțea unitatea română a strigat întruna «omorâţi-i pe câinii de germani» până când a fost lovit de un glonț tras de aproape. Românii au rămas pe poziții vreme de circa două ore, dar spre sfârșitul zilei au fost obligați să se retragă până la 500 de metri de vârful principal, Cosna (cota 789).

BVW a jucat iarăși un rol principal în noua încercare de recuperare a culmii Coșna. Datorită experienței și succesului din trecut, lui Rommel i s-a ce­rut să organizeze atacul. Neținând cont de dureroasa-i rană, el s-a ocupat tot tim­pul de coordonarea artileriei într-o nouă ofensivă de a sparge frontul prin asalt (…)

Când a început să tragă artileria română, lui Rommel i-a devenit limpede că dușmanul pregătea un atac important. «Era timpul să trecem în defensivă», a conchis el. Adăpostindu-se repede, BVW a fost în măsură să respingă ușor pri­mul atac al românilor. Dar, așa cum își amintește Rommel «bătălia creştea în violenţă de la oră la oră, iar parcursul zilei, duşmanul a lansat cel puțin 20 de ata­curi împotriva noastră»”. Tirul mortal al mitralierelor oprea fiecare atac al românilor la un kilometru distanță de cota 789”.

(Va urma)