O eroare regretabilă

Într-un articol pe care l-a publicat în revista „Magazin istoric” (anul XXXIV nr. 9 (414) din luna septembrie 2001), autorul a preluat, fără a verifica, informaţiile furnizate de Constantin Arge­toianu în cartea sa de memorii intitulată:  Pentru cei de mâine, amin­tiri din vremea celor de ieri (Editura Humanitas, vol. I, partea 1, p. 125-126) despre familia Văcărescu, fără a mai aprofunda cercetările. Acesta vorbeşte despre un Cazoti sau Gazoti, mare arendaş şi mare că­mătar care a adunat o avere enormă – 40.000 de pogoane numai în judeţul Ialomiţa (!), case şi terenuri în Bucureşti. Fără a face unele calcule pri­vind momentele pe care le evocă Argetoianu, autorul articolului îl identifică cu Procopie Caso­tta, menţionând că acesta a ridicat castelul pe dealul din satul Casotta (sic!) când aici este şes cât vezi cu ochii. Mai mult, Procopie nu a fost căsătorit, spre bătrâneţe trăind împreună cu o localnică, al cărei mor­mânt este în cimitirul satului, el fiind înmormântat, se pare, la Bucureşti.

Argetoianu face precizarea că acel Cazoti a rămas văduv, cu o fată, Ma­ria, care s-a căsătorit cu Radu Văcărescu, cu care s-a logodit când aceas­ta avea 18 ani. Iată ce mai spune Argeto­ianu: Plin de tact a murit Cazoti în acelaşi an, lăsând toată averea pe mâna Văcăreştilor. Maria Cazoti-Văcă­rescu a murit şi dânsa repede, după naşterea primului său copil, Anne-Marie (căsătorită mai târziu cu Jean Callimachi) şi averea lui Cazoti a trecut definitiv în mâna Văcăreştilor. Un simplu calcul matematic îl exclude pe Procopie Casoti din postura de bunic, în condiţiile în care toţi cei în vârstă din satul meu natal povesteau prin 1950, multe despre boierul burlac, care înzestra tinerele fete la căsătorie cu pământ, atelajele necesare, în primul rând, căruţă cu cal.

Tatăl Mariei Cazoti a murit cu mulţi ani în urmă faţă de Procopie, care s-a stins la 21 septembrie 1910, deci cu un an înainte de căsătoria aşa-zisei sale nepoate, Anne-Marie, devenită apoi Callimachi. Şi pentru a lămuri misterul, amintim aci că în unele documente apare şi un Spiru (Spiros) Cazoti, cu proprietăţi în Ialomiţa, care este cu adevărat  persoana la care se referea Arge­toianu. Cercetări de ultimă oră ne-au permis să lămurim defini­tiv această eroa­re. Astfel, în Cartea de hotărnicie (de aici și dictonul, folosit acum cu alt sens, ai Carte, ai parte)  pentru moşia Hagieşti din fostul judeţ Ilfov, proprietatea lui Mihail Marghiloman, fratele lui Alexandru Marghi­loman, păstrată la Bibli­oteca Academiei Române, am constatat că între proprietăţile vecine este men­ţionată şi moşia Piscureanca, zisă şi Piscurile, proprietatea moşte­nitorilor lui Spirea (Spiros) Gazoti, nimeni alţii decât Ana-Maria Văcă­rescu, având ca tutore pe Theodor Văcărescu şi N.R. Văcă­rescu, men­ţionaţi în cartea de hotărnicie. Deci, iată cum, şi nu este pentru prima oară când, fără cercetări interdisciplinare serioase, se preiau informaţii din varii publicaţii, se perpetuează greşeli care ajung să fie con­siderate ade­văruri. Iar din sursa Internet am avut surpriza ca într-un  serial intitulat „Bucureştii de altădată” – Conacul Văcărescu-Callimachi din Mă­neşti, judeţul Dâmboviţa, cu subtitlul „Un boier de pomină”, ce preia informaţiile din cartea lui Narcis Dorin Ion, Castele, palate şi conace din România, tipărită în 2003, să se reia informaţia greşită privind averea lui C­azoti (corect Ca­so­tti) şi nepoata sa, Anne-Marie Callimachi, mama aces­teia, Maria fiind considerată iarăşi fiica marelui proprietar funciar Procopie Casotti, al cărui conac – construit în 1888 (corect n.n.) mai dăinuie şi azi în satul Casota, comuna Glodeanu Siliştea. În continuare, se spune că Maria s-a căsătorit cu Radu Văcărescu, fiica lor, Ana-Maria, moştenind jumătate din întreaga avere a mamei sale (moartă la puţin timp de la naşterea ei) şi a bunicului patern. Iar mai departe se vorbeşte despre moşiile Măneşti şi Buliga (judeţul Ialomiţa) şi Gheboaia (judeţul Dâmboviţa). Iată deci ce înseamnă ca cineva să comită o eroare, preluată apoi ca o reacţie în lanţ şi prezentată ca un adevăr istoric. Nimic mai greşit în acest caz.

Spre edifi­care, adăugăm câteva date despre Pro­co­pie Casotta (1852-1910). În 1853, ingi­nerul hotarnic A­pos­tol Dumitrescu sta­bileşte hotarele moşiei, moştenire de la tatăl lor Atanasie Kazoti, fost ispravnic al judeţului Saac (Săcueni). Membru al organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Liberal, prieten cu Gr. Monteoru, dr. C. Angelescu şi Basil Iorgulescu (la îndemnul şi cu sprijinul căruia acesta a tipărit o geografie a judeţului Buzău, fiindu-i oaspete la Casotta de mai multe ori), Procopie Casotta a fost şi preşedinte al Consiliului jude­ţean, deputat şi senator, membru, de la 2 august 1876, în Comitetul de supra­veghere şi administraţie al Gimnaziului „Tudor Vladimirescu” (actual­mente Colegiul Naţional „B.P.Hasdeu”), împreună cu Gr. Monteoru şi Ion Marghi­lo­man. Portretul său, demnităţile în conducerea unor organisme de la nivelul judeţului nu coincid cu profilul moral creionat cu ironie de Arge­toianu.

În judeţ, la Casotta, sat ce a primit numele proprietarului, Procopie Casotta (în epocă se scria şi Gazoti, Gazota, acesta fiind, între 19 februarie 1925 şi 1936, numele actualei străzi Constituţiei) acesta şi-a ridicat în 1888, o impozantă reşedinţă care astăzi, mutilată de vreme, dar mai ales din cauza nepăsării celor care au avut-o în grijă (acum este proprietatea unui irlandez), înfruntă timpul aşteptând vremuri mai bune.

Procopie a fost fiul lui Atanasie şi nepotul lui Iordache, proprietarii moşiei Oaţa. Satul Casotta, a fost întemeiat pe la mijlocul secolului XVI, de cârligeni, pe moşia Oaţa a fraţilor Casotta. Prima menţiune documentară cunoscută a moşiei şi satului este din secolul XVII – hrisovul din 15 mai 1616 emis în cancelaria domnitorului Radu Mihnea prin care întărea Mănăstirii Mislea mai multe ocini şi sate …şi ocină în Oaţi (sat localizat ca fiind Caso­tta). Cu ocazia stabilirii hotarelor moşiei Glo­dea­nu Sărat, în 1873, au fost cercetate şi actele de proprietate ale moşiei Oaţa, a fraţilor Casotta, între care hotărnicia şi planul executate în 1853, de către inginerul hotarnic Apostol Dumitrescu şi hotărârea nr. 28/4 mai 1857, a Tribunalului Buzău, prin care s-a confirmat lucrarea şi actul de executare din 4 noiembrie 1857.

În dicţionarul lui Basil Iorgulescu, realizat între anii 1883-1890, se menţionează şi Casotta (Oaţa), cătun al comunei Glodeanu Cârlig, cu 500 locuitori şi 120 case, aflat pe moşia cu acelaşi nume, cu 2100 ha., cu o frumoasă pădure de salcâmi; aici se practică agricultura cea mai siste­matică şi mai îngrijită din judeţ, cu grajduri, magazii, maşini agricole, pluguri. În 1878 erau doar 85 familii cu un total de 250 locuitori. În sat, proprietarul, Procopie Casotta, avea, în afară de castel, grădină horticolă (parc) şi moară cu aburi. În anul 1883 s-a împrumutat de la Prima Societate de Credit Funciar Român din Bucureşti, garantând împrumutul cu actul de ipotecă nr. 45 /27 iunie 1883 a moşiei sale Casotta, comuna Glodea­nu Câr­lig, plasa Sărata – Tohani, împrumut achitat la 30 aprilie 1896. Se menţiona că moşia, numită în vechime Oaţa, o avea moştenire de la tatăl său, Athanasie, o parte fiind cumpărată cu actul de vânzare – cumpărare nr. 332/1883, de la fratele său, Alexandru. La data ipotecării, moşia avea o suprafaţă de 4150 pogoane, din care 18 pogoane pădure tânără, restul moşiei fiind atribuit foştilor clăcaşi, potrivit Legii Agrare din 1864. În 1896, Procopie Casotta s-a împrumutat din nou, tot prin ipotecarea moşiei sale Casotta comuna Glodeanu Cârlig.

Proco­pie a fost un mare filantrop, prieten şi sprijinitor al cunos­cutului om de cultură Basil Iorgulescu şi în activitatea acestuia de inves­tigare a meleagurilor judeţului, concretizată într-o valoroasă lucrare. A donat 954 volume şi 9 tablouri şi alte 5 schiţe de N.Grigorescu, pentru biblioteca Liceului „Al. Hasdeu”. La moartea sa, survenită la 21 septembrie 1910, a lăsat prin testamentul datat 2 decembrie 1905, uzufructul proprietăţi­lor sale, menţio­nate în documente din secolul XVI, Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti sau, în caz de refuz, Prefecturii judeţului Buzău.

Eforia a admis do­naţia şi a realizat am­bele construcţii – şcoala şi spitalul, un spital cu cel puţin 30 de paturi (s-a construit pe un teren din Casotta, pe care astăzi se mai vede doar o parte din construcţia din cărămidă care susţinea bazinul rezervorului de apă) şi o şcoală pentru instruirea fiilor sătenilor în domeniul rotăriei şi fierăriei, devenită mai apoi gimnaziu industrial, localul fiind folosit, după reforma învăţământului din 1948, pentru şcoala elemen­tară de 7 clase.

În 1938, în clădirile destinate spitalului, funcţionau atelierele Gim­naziului industrial, dar după 1950, construcţia a fost demolată progresiv, cărămizile şi molozul fiind folosite ca aşternut pentru şoseaua vicinală Casotta-Cotorca. A dispărut astfel, ca multe alte construcţii, un aşezământ spitalicesc de dimen­siunea fostului Spital Brâncovenesc din Bucureşti.              

Sic transit gloria mundi!