ISTORII / FOTO | Palatul de Justiție din Buzău, opera râmniceanului Petre Antonescu

Potrivit prevederilor Regulamentului Organic – un exemplar original, tipărit în 1831, se află la Biblioteca Serviciului Județean Buzău al Arhivelor Națio­­nale, cârmuitorul jude­țului, prefectul de mai târziu, avea în competență și judecarea pricinilor mărunte, pedepsite cu ma­ximum trei zile închisoare sau cinci lovituri de toiag, cât și pricini administrative. De asemenea, s-a sta­tuat ca la reședința fiecărui județ să se înființeze un tribunal cu un președinte și doi membri, cât și un procuror cu atribuții civile, comerciale, corecționale și criminale.

Tribunalul județean s-a înființat la 15 august 1831, cu denumirea de Judecătoria județului Buzău, cu atribuții de cercetare de primă instanță. În anul 1853 primește titulatura de Tribunalul Județului Buzău și a funcționat cu o singură secție până în anul 1911, când se înființează și Secția a doua.

În 1865, pe lângă Tribunal a fost înființat Cabinetul I de Instrucție, iar în 1867, Cabinetul II de Instrucție. Tot în anul 1865 s-au înființat și judecătoriile de pace, la nivelul plaselor (subunități administrative din zona de câmpie) și plaiurilor (subunități administrative în zona de deal și munte). Aveau competență limitată în pricini de procedură civilă și penală, cât și atribuții de notariat. Prin legea din aprilie 1867, atribuțiile acestora au revenit subprefecților și polițailor.

În anul 1875 a luat ființă Curtea de Jurați de pe lângă Tribunal, ce avea în competență infracțiunile de natură politică, de presă și criminale. Din 1866 Tribunalul are și atribuții de notariat, până în 1952, când iau ființă notariatele, după 1990 stabilind-se o altă organizare.

În 1880 s-a înființat Corpul Portăreilor (executori judecătorești), iar în 1895 funcția de judecător sindic, cu atribuții în probleme de faliment, acordarea de moratorii și concordate. Pe lângă Tribunal a mai func­ționat Comisia de reglare și consolidare a drepturilor de concesiune petroliferă (din 1904), o secție tutelară, specializată în cauze privind minorii, Comisia județeană de expropriere, Comisia de Validări Miniere, Instanța de Sabotaj etc.

Din anul 1865 și până în 1912, Tribunalul Buzău a funcționat într-un imobil aflat pe strada Ghiță Dăscălescu (Libertății), colț cu strada Plevnei, când s-a mutat în localul propriu. În vechiul sediu s-au mutat Compania de Jandarmi, Serviciul Tehnic, Serviciile Sa­nitare ale orașului și jude­țului Buzău și Revizoratul Școlar. După 1950, aici au funcționat Securitatea raio­nală și Miliția, apoi birourile Cooperativei Orășenești de Consum, iar în prezent este sediul Poliției Municipiului Buzău.

După darea în folosință a Palatului Comunal, la etajul clădirii, în opt camere, a funcționat o vreme și Judecătoria Mixtă Buzău (ocol urban și rural).

Localul propriu a fost construit între anii 1909 și 1912, după planurile arhitectului de origine râmni­ceană Petre Antonescu. La 25 iunie 1909 a avut loc licitația pentru darea în antrepriză a lucrărilor de construcție a Palatului de Justiție, planurile și devizele fiind întocmite, după cum se menționa în expunerea de motive prezentată membrilor Consiliului Comunal, „de unul din cei mai reputați arhitecți români, d-l Petre Antonescu, care ne-a întocmit un prea frumos palat cu motive românești, prevăzând toate încăperile necesare pentru funcțio­narea a două secții de tribunal și curte cu jurați. Clădirea are tot confortul modern cu instalație de calorifer, ventilație și lumină electrică”.

Lucrarea a fost aprobată cu Decretul Regal nr. 2196/1909 și atribuită antreprenorului Mihail Roman. Palatul de Justiție s-a construit pe terenul achizițio­nat de la Constantin Rușa­ve­țeanu, cu actul autentic nr. 1614/21 februarie 1909, pentru suma de 32.500 lei, cu  valoarea de deviz – 316.111, 40 lei. Pentru instalația de încălzire (25.907,38 lei) și iluminat (3922,05 lei), s-au aprobat ofertele firmelor Körting și Siemens-Schu­ckert.

Piatra necesară pentru fundația clădirii a fost furnizată de antrepriza Donig K. Teodoru, ce exploata o carieră de piatră la Măgura. Tot el a pus la dispoziția lui Constantin Brâncuși cele două blocuri de calcar folosite ca socluri pentru lucrările „Rugă­ciune” și bustul lui Petre Stănescu din Cimitirul „Dumbrava”.

*

Iată și o scurtă prezen­tare a arhitectului Petre Antonescu, din volumul dedicat personalităților Buzăului și Râmnicului, „500 pentru România”. Renumit arhitect, profesor universitar, academician (29 iunie 1873-22 aprilie 1965, București), s-a născut la Râmnicu Sărat. După cursuri primare în orașul natal (1880-1884), urmează liceul la București, unde începe studii juridice. Pasionat de reprezentarea în arhitectură a specificului artei românești, renunță la studiile de Drept și pleacă la Paris, unde urmează cursurile Școlii Naționale de Belle-Arte (1893-1899). În anul absolvirii, când obține titlul de diplomat inginer, expune, la Salonul de Artă din Paris, acuarele rea­lizate în Italia și România. Mulți ani mai târziu, la expoziția organizată la Liceul „Ale­xandru Vlahuță” din orașul natal, expune o colecție de scoarțe româ­nești și schițe ale caselor din zona de munte a Râmnicului. În 1900, expune la Paris acuarele și crochiuri, în același an proiectând construcția pavilionului Mono­polurilor Statului, la Expoziția Internațională de la Paris, lucrare în stil românesc, pentru care primește distincția „Officier d’Academie”.

Remarcat încă din ­pri­mii ani de activitate, este numit, în 1900, profesor onorific, iar din 1903 profesor la Școala Superioară de Arhitectură și Academia de Arhitectură din București (1900-1938). Cursul său de istoria arhitecturii a inclus idei originale privind realizarea de construcții cu specific româ­nesc. Rector al Școlii Superioare de Arhitectură (1931-1938), președinte al Societății Arhitecților (1912, 1919-1921, 1946-1949) și al Societății Arhitecților Diplomați (1926-1932), membru al Comisiunii Mo­nu­mentelor Istorice (1904-1938), calitate în care a desfășurat o susținută activitate pentru conservarea și restaurarea monumentelor de arhitectură. A fost ales membru onorific al Academiei Române (1936) și apoi membru titular al acestei prestigioase instituții (1945) și membru al Ateneului Român, la secția artistică. A fost, totodată, membru permanent al Comitetului pentru congresele internaționale de arhitectură, membru al Academiei de Litere și Arte „San Luca” din Roma, laureat al Premiului Națio­nal de Arhitectură (1964).

S-a preocupat de ­cer­cetarea vechilor construcții tradiționale, în ideea folosirii lor ca surse de ­ins­pirație în creația contemporană. De formație neoclasică și eclectică, a realizat opere cu interpretări personale, caracterizate prin echilibrul formelor și compoziția spațială. A proiectat Primăria Generală a Capitalei (fostul Palat al Ministerului Lucrărilor Publice, 1906-1910 și 1945, primul edificiu administrativ la care s-au folosit elemente de arhitectură românească veche), Palatul Kretzulescu (1912-1915), Palatul Administrativ din Craiova (1912-1913, actualmente sediul Prefecturii Dolj), Cazinoul (1913) și Hotelul „Palas” (1914) din Sinaia, Vila Oprea Soare (1914) din strada Apolodor nr. 1 (Restaurantul Bucur), blocul cu apartamente pentru angajații Băncii Națio­nale (1926-1928), clădirea Institutului Academic Ro­mân din Roma (Academia di Romania, 1931), Palatul Facultății de Drept (1933-1935), Arcul de Triumf (1935-1936), imobilul fostei Societăți de Asigurare „Agricola-Fonciera” din București, Splaiul Unirii, Palatul Artelor din Parcul „Carol”, clădirea Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” (1939), Casa de cultură a studenților din București.

A mai realizat: casele Brătianu (1908) din București, strada Biserica Amzei, nr. 5-7, unde mai târziu a funcționat secția de Colecții Speciale a ­Bi­bliotecii Naționale, aripa sudică a Arhivelor Naționale (1916), conacul și anexele de la Ștefănești-Argeș (1912-1915) ale Brătienilor, Palatul Navigației Fluviale Galați (1910-1911, prima clădire din țară cu schelet monolit din beton), Palatele de Justiție din Botoșani și Buzău (1909-1912), Catedrala din Galați, conacul din Pău­șești-Vâlcea, silo­zurile din Constanța (1912-1914) și gările fluviale din Galați (1912-1915) și Giurgiu (1935-1936), clădirea Societății Politehnice, Calea Victoriei 118 (1927), Banca Marmorosch-Blank (1915-1923, fost sediu al Băncii de Investiții București, apoi B.R.D.), clădirea Teatrului Comunal din Râmnicu Sărat (în grădina publică, proiect 1912) ș.a.

Prin concepțiile sale originale, novatoare, dar mai ales prin operele sale arhitecturale, Petre Antonescu, autor a peste 200 publicații de specialitate, reprezintă una din perso­nalitățile de frunte ale arhitecturii românești ­mo­derne, care a dominat școala de arhitectură neoro­mânească a primei jumătăți a secolului al XX-lea, primul arhitect român care a făcut dificila experiență de adaptare a viziunii tradiționale românești la construcțiile moderne orășe­nești. În anul 2018 i s-a acordat titlul de Cetățean de Onoare post-mortem al Municipiului Buzău.