Cultură

ISTORII | Despre poștă, telegraf și telefon la Buzău și Râmnicu Sărat (I)

Cu veacuri în urmă, ști­rile, mesajele și poruncile autorităților pentru dregătorii vremii erau transmise prin curieri domnești (călărași, olăcari sau umblători). Prima mențiune documentară refe­ritoare la existența „olacelor”, cât și la obligația satelor și târgurilor de a ține cai pentru trebuințele curierilor datează din vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418).

Primele relatări scrise despre cel mai vechi vehicul de poștă, „olacul”, provin din însemnările lui Francois de Pavie, baron Fourquevaux (1563-1611), care a călătorit prin Muntenia în anul 1585, acesta descriind olacul ca pe o „căruță mică și ușoară”. Iar referindu-se la viteza cu care circulau, care le-a făcut la vremea respectivă vestite în Europa, Paul de Alep remarca, metaforic desigur, că „întrece zborul unei păsări”.

În secolele XV-XVII, poștele se aflau sub autoritatea marelui postelnic, dre­gător însărcinat și cu supra­vegherea corespondenței Domniei. Întreținerea poște­lor era obligație a locui­torilor satelor și târgurilor, din 1775 fiind preluată de autoritatea centrală.Știrile erau transmise prin curieri interni (lipcani) și curieri pentru străi­nătate (călărași).

Prima reorganizare a serviciului de poștă are loc în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, apoi în timpul domniilor lui Alexandru Ipsilanti și Barbu Știrbei. Între altele, a fost organizat transportul corespondenței oficiale între reședințele de județ și cele ale plaselor și între acestea și comune. Serviciul se efectua de două ori pe săptămână prin dorobanți călări și vătășeii speciali ai comunelor, măsuri care au asi­gurat începutul serviciului poștal rural. Din aceeași perioadă datează și fixarea ­ta­xelor unice pentru corespondență, alte îmbunătățiri fiind operate în epoca Regulamentului Organic.

De unde provine numele orașului Mizil

Poștele erau organizate pe „despărțituri”, pe drumurile principale, la circa 35 kilometri existând stații pentru schimbarea cailor, odihna curierilor și a conducătorilor de atelaje (de aici și expresia „cale de o poștă”). Acestea erau numite menziluri (de aici numele de Mizil) sau poște, la anumite distanțe, în locuri bine alese fiind amenajări intermediare, cunoscute ca „relee”, pentru ca în caz de urgențe să fie rezolvate problemele apărute la căruța de poștă sau se schimbau caii accidentați. Drumurile pe care circulau căru­țele poștale și curierii au fost stabilite conform configurației terenului existând și unele, denumite „drumuri de olace”, cu scopuri și direcții strategice. Între acestea, „drumul cel al Focșanilor, către București, prin Buzău, era folosit mai ales pentru „poșta de călători și cărăușie (transportul de mărfuri, n.r.), dar în vreme de război devenea „drum ostășesc”, prin Iași și Sculeni putându-se ajunge până la Prut. Nu de puține ori pe aici au mărșăluit trupe rusești, către zonele de conflict.

Drumurile de poștă, la nevoie, traversau prin vaduri cunoscute și cursurile de apă din parcurs, documente din anii 1764-1765 amintind „podul umblător de pe apa Buzăului”. Deoarece în lunile ploioase se trecea cu greu, s-a cerut autorităților să se ia măsuri „spre a nu se întrerupe comunicația poștei de scrisori din cauza inundațiilor”. Este sugestiv un desen, datorat lui Auguste Raffet, care redă trecerea Buzăului de către un poșta­lion, însoțit de slujitori înarmați pentru pază și, eventual, pentru ajutor în caz de urgențe.

Într-o descriere din anul 1757 a județelor din Muntenia, făcută de către austrieci, se menționa că târgul Râmnic era la 12 ore de călătorie de la Târgoviște și 18 ore sau trei zile de la București, același timp fiind estimat într-un document din anul 1796 pentru distanța București–Buzău. Aici exista o stație de poștă care va da numele cunoscutului cartier, amintită la 1759 de către Ahmed Resni, membru al unei comisii trimise de la Constantinopol cu scopul de a realiza o des­criere detaliată a Munteniei.

Un document din 1 mai 1811, referitor la stațiile de poștă și la numărul cailor pentru menzilurile din Muntenia, pentru județul Buzău se menționează, pentru traseul de la Mizil spre Buzău și Râmnic, stațiile de la Mărgineanu (140 cai), Călmățui (180 cai), Buzău (100 cai), Câlnău (140 cai) și Râmnic (180 cai). Pentru hrana cailor, în afara proviziilor de fân pentru iarnă, în jurul fiecărui menzil era un izlaz sau „ceair”, unde păș­teau caii veniți din traseu sau cei pregătiți pentru schimb. Dintr-un document din anul 1825 reiese că Mănăstirea Banu a vândut 350 stânjeni loc cu iarbă pentru caii poștei din Buzău, alte documente fiind plângeri către Domnie deoarece caii poștei au făcut stricăciuni pe moșia mănăstirii.

Cum erau organizate stațiile de poștă

Potrivit prevederilor Regulamentului Organic (1831), fiecare stație de poștă trebuia să aibă caii necesari pentru schimb, separat pentru trăsuri și curieri, fiind interzisă orice încălcare a dispozițiilor (câte patru cai pentru căruțele de poștă și câte șase până la opt cai pentru calești și căruțele brașove­nești). De asemenea, era interzisă folosirea altor trasee decât drumurile de poștă cunoscute. Căruțele pentru curieri erau de construcție specială, „mici și robuste”, ca să reziste la viteza cu care le conduceau surugii. Caii erau rotași și înaintași, la patru cai trebuind un surugiu („oameni vrednici cu știință la mânatul cailor”).

Personalul se compunea, în afară de cel care organiza activitatea – căpitanul de poștă, din surugii, ceauși, rotari, dârvari, odagii, fânari și orzari, pentru serviciul în slujba poștei fiind scutiți doar de obligațiile militare, dar capitația era obligatorie. Fiecare stație era condusă de un căpitan sau ipistat, ce avea obligația să-și îndeplinească îndatoririle cu responsabilitate, regulamentele stipulând că în caz de nemulțumire, „călătorii putând să scrie la condici greșelile sau neajunsurile ce se vor întâmpla”. Cele mai multe sesizări erau „în contra răului obicei al unor surugii de a sta prin cârciumi, de unde pornesc beți, cauzând multe nereguli, întârzieri și chiar ruinarea cailor”. Sunt menționate în documente și situații deosebite. Un raport din anul 1834 consemna că stațiile de poștă erau ruinate de intemperii sau arse în timpul epidemiei de ciumă ca măsură profilactică. Se menționa că toate au fost reparate și construite din nou.

Corespondența se expedia lunea sau vinerea, pentru fiecare traseu fiind câte doi curieri, iar pentru cele cinci drumuri principale din Mun­tenia, erau câte după diligențe ce plecau o dată pe săptă­mână,  concomitent de la București și Iași. S-a avut în vedere și repararea și întreținerea podurilor de pe fiecare traseu astfel că, din dispoziția generalului ­Kise­leff, sub conducerea căpita­nului-inginer Arcuniski, s-a înființat un corp de ingineri. Primul proiect realizat a fost podul de piatră de la „râpa Câlnăului”, în locul celui din lemn, luat frecvent de viituri, fiind prima construcție din piatră de la acea dată din Muntenia. Lucrarea a fost executată în 1831, sub supra­vegherea arhitectului Freiwalz, finalizată la sfârșitul lunii noiembrie. Totodată, între anii 1832-1838 s-a re­făcut și podul peste apa Buzăului.

În epoca Regulamentară, erau stații de poștă la Mărgi­neanu, Călmățui (Costeș­ti), Buzău, Câlnău (Poșta Câl­nău), Râmnic, Plainești, Târgul Cucului, Găvănești, iar după deschiderea, în 1840, a traseului direct Buzău-Brăila, s-a înființat o stație de poștă la Balta Albă (20 cai), Țuguiatu (Pogoanele de azi).  Este interesant că în 1820, Ignatie Iakovenco, funcționar la Consulatul Rusiei din București, oprindu-se la stația de poștă de la Râmnicu Sărat pentru a se schimba caii, consemna că așezarea era săracă, cu 300 case țărănești „și nu mai mult de 30 de case ca lumea”. La releul de la Poșta Câlnău, constata existența unei „case sărăcăcioase”, folosită de căpitanul poștei.

Spre Ploiești, pe vechiul drum de sub deal, era o stație de poștă la Pietroasele, cu 16 cai, iar pe traseul spre Slo­bozia, erau stații la Sălcioara (20 cai) și Macoveiu (Padina, 20 cai). Pentru perioada 1838-1859, documentele consemnează patru drumuri de poștă cu stații la Clondiru (București-Ploiești-Bucov-Bu­zău), Mărgineanu, Buzău, Poșta Câlnău (București-Buzău-Râmnicu Sărat-Foc­șani),  Sălcioara și Macoveiu (Buzău-Călărași) și Balta Albă (Râmnicu Sărat-Brăila).

„Drumuri pline de hârtoape și anevoioase din cauza ploilor”

Din relatările unor călă­tori străini (căpitanul de geniu Cristien Sabatier și căpitanul Jean Desaint) aflăm  despre drumul de sub deal cu stația de la Clondiru, despre Poșta Câlnău, după trecerea podului de la Gura Câlnăului, iar Anton Nicolaevici Demidov, ajuns pe meleagurile noastre în 1837, descrie „drumurile pline de hârtoape și anevoioase din cauza ploilor abundente”. A reușit cu greu să treacă „un torent a cărui albie nu se umpluse (Iazul Morilor, n.r.)” ajungând la râul Buzău „care curge printre niște maluri foarte râpoase”. Apa fiind mare, a fost nevoit să lase trăsura  și să treacă călare.

La 16 iulie 1848 a trecut prin Buzău, de la Brăila spre București, Soliman Pașa, iar în iulie 1852, domnitorului Barbu Știrbei i s-au pus la dispoziție caii necesari la stațiile de la Buzău și Râmnicu Sărat. Între anii 1844 și 1860 s-a amenajat drumul de la Buzău spre Ploiești, fiind verificate și reconstruite toate podețele. Din harta rusă realizată în 1835, refăcută în 1853 se poate observa că drumurile de poștă asigurau legătura între orașele de reședință din Muntenia, drumurile din Epoca Modernă suprapunân­du-se vechilor drumuri de poștă.

Cu timpul, în jurul sta­țiilor de poștă s-au constituit mici așezări, devenite în timp sate, cu denumiri care indică de unde proveneau primii locuitori: Adunații ot (de la) Poșta Țuguiatu (13 gospodării), Adunații ot Poșta Călmățuiului (34 gospodării), Haimanalele  Poștei Câlnău (59 gospodării). Actualul cartier Poșta s-a format tot din deservenții poștei, alături de surugii și Bentari (locuitori din Bentu care se ocupau, în principal, cu cărăușia), pe la 1850, în statisticile timpului fiind menționat cătun.

(Va urma)

Articole similare