Cultură

Gânduri de lumină despre Eminescu…

Traian Gh. CRISTEA

Ziua Culturii Naţionale, zi de aleasă sărbătoare, nu întâmplător coincide cu ve-nirea pe lume a poetului naţional Mihai Eminescu, despre care Tudor Arghezi a spus: „Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte”.

Nu putem vorbi despre Eminescu decât cu fruntea înălţată spre cer, după ce am ascultat şi simţit simfonia creaţiilor sale. Nu-i putem rosti numele decât după ce, cu capul plecat, ne rugăm de iertare că l-am dezamăgit. Cum ? Fie ridicându-l pe podiumul laudelor lipsite de sinceritate, aşa cum anticipa poetul scriind cu incontestabilă premoniţie: „Măgulit e fiecare/Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări/ Şi le umflă orişicine în savante adunări/ Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte/C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte”. („Scrisoarea I”). Fie  coborându-l  în defăimări josnice: „Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă./ Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?//(…) Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…/ Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale /Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ”.

Nu putem vorbi despre Eminescu fără a sorbi, prin lectură,  cât de cât din adâncimea răscolitorului mesaj al scrierilor sale. Numai aşa ne va pătrunde fiorul tutelat de dorinţa recitirii şi redescoperirii feţelor lăuntrice ale genialităţii sale.

Cutezăm a supune atenţiei alte câteva stihuri pe care, probabil, le cunoaşte bună parte dintre compatrioţi: „Lumea toată-i trecătoare,/Oamenii se trec şi mor/Ca şi miile de unde”.

MAREA TRECERE cunoaşte drept replică versuri care  sugerează destinul şi menirea POETULUI autentic dintotdeauna: „Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemăr-ginirea timpurilui: /În ramurile gândului,/ În sfintele lunci,/ Unde păsări ca el/
Se-ntrec în cântări”
(„Numai poetul”).

Această creaţie lirică a iscat  interesul cititorilor şi continuă şi astăzi să fie citită, urmată fiind de simple interogaţii precum:  „Autorul Luceafărului s-a autoportretizat sau a intuit cu exactitate fizionomia lăuntrică a Poetului?” ; „Cui se datorează  perenitatea  acestei creaţii ?”; „Care este mesajul major al poeziei?”. Existenţa acestor întrebări urmate şi de altele în zilele noastre, sugerează un sacru adevăr: nu putem vorbi despre un poet fără să-i pătrundem, prin lectură, creaţiile.

Indiferent de idolatrizare sau de negare, EMINESCU a rămas pe soclul NEMURIRII. Secretul acestui triumf  a constat în  copleşitoarea inspiraţie din tezaurul culturii româneşti şi universale.

Citind şi recitindu-i  piese din  polivalenta operă, descoperim de fiecare dată un fascicol de lumină spirituală care ne predispune la meditaţie. Asttfel adâncim sensuri inedite  din unele cuvinte, sintagme, respirând iubire sau revotă, regret sau aburi iertători de împăcare cu sine, cu lumea.

Citind şi recitind cu tragere de inimă din zestrea de suflet şi de minte lăsată nouă de EMINESCU, desoperim într-o nelinişte clocotitoare nu numai Poetul, ci şi ziaristul, cugetătorul, prozatorul, dramaturgul. Iată mijlocul prin care  vom înţelege de ce moştenirea ce ne-a lăsat-o este echivalentă cu un inestimabil tezaur: „Prin Eminescu şi moştenirea miraculos rămasă de la el, ni s-a făcut un dar de care  n-au avut parte alte culturi, fie şi cele mari”. Pătrunzând aceste cuvinte, vom înţelege de ce a fost  considerat „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica).

Să mai cităm doar câteva voci credibile, inconfundabile, ale unor exegeţi de prestigiu pentru a confirma faptul că nicicând EMINESCU nu poate deveni „obiectul unui monstruos cult al personalităţii”.  Ar însemna să facem o eroare de neiertat, jignind pe toţi înaintaşii, contemporanii exegeţi, care au crezut şi cred în „geniul creator românesc”.

Un scriitor notabil, trecut cu vederea astăzi, ne-a lăsat rânduri pline de lumina adevărului despre „sfântul prea curat al ghersului românesc”, rânduri memorabile prin justeţea afirmaţiilor: „El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deşert” sau „El e cel care, oricâte desnădejdi ne-ar încerca, ne dă temeiuri ca totuşi să nu desnădăjduim”.

Şi nu-l putem trece cu vederea  pe nemuritorul poet Nichita Stănescu, care a făcut un gest memorabil după ce a primit premiul Herder, cumpărând „flori de aproximativ 5.000 de mărci, după care le-a semănat în fața casei de la Viena în care a locuit Mihai Eminescu”. În  anul 1983, Nichita a rostit vorbe de aur în semn de imensă preţuire pentru Eminescu: El nu mai scrie de un centenar… Dar nescrierea lui a devenit mai scriere, limba lui a devenit națională și cutează a fi mai mult decât atât – a lumii’’. Şi iată versuri mărturisitoare, aparţinând aceluiaş poet, autentic legământ ce nu poate fi ştears vreodată de curgerea timpului: „Tu n-ai murit,/ pentru că eu sunt trupul tău/ care vorbește cu vorbele tale’’.

Nu ştim dacă aceste modeste rânduri vor ajunge sub ochii inimoşilor şcolari, ai neliniştiţilor tineri, dar dacă totuşi  ele vor fi cunoscute, am dori să îndemne la citirea atentă a următoarelor versuri argheziene, pentru a le recepta mesajul emoţionant constând în cinstirea sinceră a ceea ce semnifică pururi Mihai Eminescu pentru români şi străinii care i-au citit opera: „Păşiţi încet cu grijă tăcută, feţii mei,/ Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei,/ Cel mai chemat s-aline, din toţi, şi cel mai teafăr/ Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr”. ( „Inscripţie pe amfora LUI”)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare