Există momente în istorie când se simte apropierea furtunii. Sunt analizele, informațiile pe care le afli, contextul pe care îl vezi, referințele trecutului. Istoria nu se repetă niciodată, dar mecanismele umane da. Oamenii nu învață din greșeli. Sau, după spusele cuiva, „nu vom repeta greșelile trecutului, vom face unele noi”.
Mai există, dincolo de toate, ceva indescriptibil, un sentiment, ceva greu de explicat. Un aer al epocii. L-au simțit câțiva intelectuali în Germania anilor ’30. Nu aveau idee ce urma să se întâmple, dar din puținul a ceea ce vedeau au avut senzația pericolului, au simțit cum vine valul istoriei.
Așa senzație am eu acum cu privire la România. Nu, nu o să fie ca Germania interbelică, nu se pot face comparații. Dar este aproape palpabilă imposibilitatea de a ne feri de ceea ce urmează. Există cicluri în istorie și, cum spuneam, oamenii nu au capacitatea de a nu repeta greșeli. Se ambiționează să le perfecționeze.
O epocă se termină în România, un ciclu istoric. Putem să o numim cum dorim, tranziție la democrație, postcomunism etc. Au trecut 30 și ceva de ani.
România a ieșit din comunism fără un proiect, fără o direcție clară. Sigur că veți spune, cum așa? Dar noi am optat pentru lumea occidentală, pentru NATO, pentru UE. OK. Dar cât am asumat, cât am construit în direcția asta? Nu ce au făcut UE, NATO și Occidentul pentru noi, ce am făcut noi. Nu prea multe. Noi adică nu am făcut.
O țară care este dependentă de mecanismele UE la orice lucrușor nu știu dacă este ceea ce ar trebui să avem. O țară care trebuie monitorizată să nu se fure bani la o amărâtă de șosea, care trebuie monitorizată să nu dureze procese în instanță zece ani, monitorizată deoarece derapajele antisemite, xenofobe și rasiste sunt la tot pasul și în fiecare zi, monitorizată pentru că are o corupție vie, mascată greu doar de indicatorii raportați prin dosare „rezolvate”. Rezolvate cum?
România a fost, în contextul regional, privită ca o democrație solidă și de încredere. Dar asta deoarece cei din jurul nostru au derapat. Ungaria, Polonia, Bulgaria etc. Prin comparative, sigur că părem elevul model.
Dar nu suntem. Elitele noastre sunt profund viciate de comunism, au o mentalitate și un mod de acțiune care numai democratic nu este. În instituțiile publice derapajele sunt la doi centimetri de limită și doar frica de consecințe îi împiedică pe unii să vină în cămăși cu diagonală la birou.
Când americanii au condiționat intrarea în NATO (între alte condiții) de oprirea cultului lui Antonescu, care luase proporții gigantice după 1990, Ion Iliescu a făcut-o formal. Apoi în fața elitei militare a spus (parafrazez): „Suntem obligați să facem așa, dar noi știm adevărul”. Adevărul acela fiind că Antonescu a fost un erou, iar americanii ne obliga să îl considerăm criminal de război. Episodul este remarcabil de elocvent pentru ceea ce am făcut 30 și mai bine de ani. Am simulat cu elan patriotic democrația, am bifat niște condiții fără să aderăm la ele, fără să le asimilăm. Ba chiar am aderat plini de resentimente și ostilitate la aceste valori. „Ne obligă occidentalii, n-avem ce face, dar noi, în inima noastră… altele le avem, Coane Fănică!”.
Și vine scandența.
Furtuna perfectă e aici. Criza economică vine cu pași repezi. Măsurile luate sunt paleative, nu o vor opri. Să nu ne amăgim, se iau măsuri cu jumătate de ochi la sondaje, căci alegerile sunt mai importante decât salvarea economiei. Există o criză profundă de încredere în stat și instituțiile lui. Clasa politică este complet decredibilizată. Toți sunt încremeniți, incapabili de o minimă idee. Totul merge din inerție, fără niciun orizont. Mergem pentru că mergem, nu știm unde, „lasă că o să ne spună ăștia”.
Societatea este scindată, amorțită de propriile eșecuri, furioasă, dar incapabilă să se organizeze pentru ceva concret.
E un sentiment de sfârșit, imobilitate, încremenire. Toți așteaptă ceva, fără a avea idee ce. Toți așteaptă un salvator. Singura diferență este că unii așteaptă un salvator al lor, alții așteaptă un salvator să îi salveze de salvatorul celorlalți.
Populiștii și demagogii sunt eroii zilei. Sunt urmați de o zonă a populației care așteaptă cu sete să se răzbune. Să le dea o lecție celorlalți, din vina cărora, cred ei, nu au ce ar trebui să aibă. Furia și ura irațională mocnesc și așteaptă momentul. Acum au vehiculul care le poate transporta. Ceilalți sunt înțepeniți, nu au reacție, prinși în ceva ce nu înțeleg exact.
Este sentimentul ăsta că furtuna perfectă se apropie. Și nu ai cum să o oprești.
