vineri, 16 aprilie 2021

Fratele meu, poetul Nicolae Dabija

Constantin MARAFET

A năvălit peste mine bocet de clopot din turla mare. A năvălit ca un ocean într-un pahar și mă fărâmițează, îmi declină existența și mă aruncă în hăul disperării ca pe ultimul țipăt al vieții.

Stau prostit ca o bucată de granit în fața şuvoiului de lacrimi și regrete, ce coboară asupra-mi din ființele lumii și-mi răstoarnă luna, soarele, munții, ca un zvon în suflet. Zvon ce nu-și găsește auzul în plânsul lumii și-l caută cu un curcubeu între cer și pământ.

Stau și privesc cum se răstoarnă lumea în iubire și nu pot să plâng. Nu pot să plâng. Sunt ca o bucată de granit rece și cu fețele pălmuite de vântul veșniciei și mă pregătesc să înnoptez în vulcanul ce va erupe în prima clipă a zborului către tine.

Păsările lumii, precum cavalerii libertății, vin pe ultima linie a văzului meu și-mi spun despre tine că te-ai stins. Cum să te stingi, când tu abia acum înflorești? Ce zvon mai e și acesta? Iubite frate, în visul nostru înfloresc întotdeauna caiși, iar ninsoarea de flori din coferul de argint ne potoleşte setea.

Rugile au înconjurat pământul și ca o simfonie a durerii se desfășoară mai întâi vântul, apoi apa, apoi câmpia și acum, la ceas de mare întristare, a cuprins munții și măsoară din înălțime lacrima.

Trăiesc într-un vis sau visul e marea realitate? Ce întâmplare, frate, să ne cunoaștem la mormântul lui Eminescu, în cimitirul Bellu, în acel 15 ianuarie 1989!… Mi-ai oferit atunci cartea „Aripă sub cămașă”, în limba rusă, ediția princeps. Ai greșit data autografului. Ai scris 1980. Mult mai târziu ţi-am spus și tu ai răspuns râzând: „Cred că de atunci te cunoșteam eu”.  Erai împreună cu Grigore Vieru, îți aduci aminte? Câte nu am vorbit… Eram doar o mână de oameni veniți la Domnul Eminescu. Am stabilit să ne vedem în 15 iunie și ne-am văzut cu „Rădăcină de foc” a lui Grigore Vieru și din nou am stabilit să ne vedem în 15 ianuarie 1990. Şi ne-am văzut și de data aceasta, numai că nu mai eram doar noi la Domnul Eminescu, ci se adunaseră toată nația română. La vremea aceea, poeții erau apreciați, admirați, cunoscuți și recunoscuți. Năvălise către tine şi Grigore Vieru toată suflarea românească. Lumea dorea autografe, dar voi nu erați pregătiți pentru o asemenea întâlnire și scriați autografele inclusiv pe marginea batistelor. Îl sufocaseră aglomeraţia la un moment dat pe Grig și m-ai rugat să mergem să-l scoatem din mulțime. Așa am făcut. Nu pot uita cum un om în vârstă, cu părul alb, a vrut să-ți sărute mâna din respect și admirație și tu ai retras-o repede, rușinat.

O asemena secvență am mai văzut-o la „Podul de flori”. Îmi aduc aminte toate întâlnirile acestea, acum când ucigașul tău mă ține prizonier aici și nu pot să ajung la Chişinău, la ultimul tău drum. Ca să nu înnebunesc, ca să nu devin un zid, te caut ca pe o fereastră.

La „Podul de flori” a fost prima dată când a lipsit Grigore Vieru. Nu se simțea bine şi rămăsese acasă la mama dumnealui, la Pererita.

Eu am adus atunci câteva geamantane de cărți, împreună cu prieteni de la acea vreme, strânse de la râmnicenii mei, iar tu ne-ai dat în dar câte 100 de ruble pentru suveniruri. Eu nu am cumpărat nimic. Păstrez și acum banii în prima carte primită de la tine. Ȋi păstrez pe „aripa de sub cămașă”. Am pândit atunci împreună punțile, podurile să nu facă balans sub greutatea florilor și ne-am bucurat de libertate.

De atunci, ori de câte ori treceai spre București sau de la București către Chișinău, făceai popas la Râmnicu Sărat. Ori veneai la mine acasă – atunci când nu te grăbeai – ori ne întâlneam la ieșire din oraș, pentru o îmbrățișare și/sau să facem schimb de cărți ori vorbe.

Treceai uneori și de câte două, trei ori pe lună și au fost sute, poate chiar mii de asfel de întâlniri în cei 32 de ani de adevărată prietenie.

Multe demersuri literare s-au născut sub imperiul îmbrățișărilor aici, la Râmnicu Sărat. Mi-ai încredințat din cărțile tale și ale confraților din Republica Moldova să le editez și le-am editat dezinteresat.

Mi-e frică de zid și mă gândesc cu groază la viitor. Cine mă mai sună să-mi spună că trece prin țara mea, Râmnicu Sărat, și că are o îmbrățișare, o carte pentru mine? Cine?

Nu ştiu de ce caut să-mi aduc aminte… De teamă să nu uit probabil… Sau ca durerea să nu-mi afecteze memoria… Uite, parcă văd aievea luna septembrie 2008, când am vizitat pentru întâia dată Balcicul împreună, unde am stat trei zile lungi și trei nopți scurte. Aici ne-a însoțit, venit de la Cernăuți, fratele Vasile Tărâțeanu, academicianul și poetul de excepție. Am participat tustrei la cea de-a  doua ediție a Forumului European al Revistelor Literare. Dar la Huși? Eram invitați de profesorul și scriitorul Theodor Codreanu. S-au adunat aici cei mai importanți intelectuali de pe ambele Pruturi și tu ai strălucit din nou prin modestia ta, prin inteligența ta ieșită din comun, prin omenia mare cât tot universul.

Dar la Râmnicu Sărat… dar la București… dar la Iași… dar la Boldu… dar la Cernăuți… dar?…

Odată, eram la Chişinău. Mi-ai zis atunci: „Frate Constantine, hai să ascultăm slujba de la Catedrala <Sf. Teodora de la Sihla>! Este ținută de părintele Milea de la Buzău” . Am fost. Am ascultat. A fost magnific.

Astăzi, când scriu, aflu că trupul tău neînsufleţit, trupul academicianului Nicolae Dabija, a fost depus la Catedrala „Sf. Teodora de la Sihla” și eu nu pot fi acolo. Cine, dacă nu părintele Milea, să țină o cuvântarea? Cine?

Voi lăsa sufletul să se aşeze în matca lui firească, dacă se va mai aşeza vreodată. Acum aleargă ca un atlet din clopot în clopot, pe tot cuprinsul nației române, împrumutând lacrimi din care eu să construiesc podul de flori între pământ și cer.

Să-ți fie amintirea blazonul veșniciei, frate Nicolae!

 

 

loading...