Daniela Tordoi, absolventă a Facultatății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității București, este specialist în psihoterapie integrativă. Ea se numără de multă vreme pe lista de prieteni a organizatorilor Festivalului, fiind căsătorită cu Adrian Păduraru, actor îndrăgit de buzoieni, parte din multe producții ale Teatrului „George Ciprian”, cea mai recentă premieră fiind în prima parte a acestui an, „William Shakespeare – opere complete – varianta prea scurtată”, alături de Ion Ionuț Ciocia și Cristi Martin.
La această ediție a Buzău International Arts Festival, Daniela Tordoi s-a prezentat pentru prima oară în fața buzoienilor cu „Metarforapsi”, o inedită expoziție de pictură, în care se folosește de „metafora terapeutică”. A explicat mai întâi acest exercițiu în cuvinte, în cărțile sale, nu puține, fiind traducător și scriitor a numeroase volume, precum „Planta busolă” și „Ochii mei au vrut să fie albaștri”, sau pe blogul său danielatordoi.ro: „Suntem propriile noastre poveşti. Acelea pe care le construim, le reconfigurăm în spaţii şi întâmplări diferite, cu oamenii-personaje pe care îi întâlnim, folosindu-ne capacitatea de a percepe şi de a aşeza lucrurile în structura noastră psihică într-un fel care aparţine fiecăruia dintre noi. Psihoterapia constituie unul dintre cele mai potrivite cadre în care povestea propriei călătorii de viaţă este încurajată şi dorită. Spunându-şi poveştile de viaţă în cabinetul psihoterapeutului, oamenii sunt pregătiţi să-şi reorganizeze harta afectiv-emoţională şi să înţeleagă care sunt acele aspecte din viaţa lor care au nevoie de intervenţia terapeutică, pentru ca mai apoi să poată trăi o viaţă împlinită, în acord cu construcţia lor fundamentală. Ei devin actorii propriei transformări în interacţiunea cu specialistul care ghidează conversaţia şi stabileşte cadrul formal şi ştiinţific (…) În munca mea folosesc mult metafora terapeutică. Asta înseamnă că te încurajez să pui într-o nouă lumină fragmentele din traseul tău de viaţă, îți arăt că poți accesa abisurile neconştientizate fără teamă, că poți da un nou chip şi o altă voce unor procese interioare de profunzime, care în viaţa de zi cu zi rămân enigme ale conştiinţei”.
Vizual, această abordare poartă denumirea de „Metarforapsi” și a căpătat forma unei expoziții de pictură. Tablourile Danielei Tordoi exprimă sentimente, iar culorile au o altă semnificație decât cea clasică, în care sunt împărțite în „reci” și „calde”. „Emoțiile pot căpăta culori și forme. Avem nevoie doar de foarte puțină imaginație și de ceva curaj. Expoziția vernisată pe 2 septembrie 2023, la ora 18.30, în foaierul Teatrului <George Ciprian> din Buzău nu cuprinde mari lucrări de artă, ci culori și forme din acelea despre care tocmai am pomenit”, precizează autoarea.
Ea lansează o provocare publicului buzoian și prin faptul că îi invită ca, în momentele în care se vor afla în fața lucrărilor, să încerce „să treacă de primul strat pe care îl văd”, iar prin scanarea codurilor QR să afle articole de specialitate și versuri scrise de Daniela Tordoi. Expoziția se află în foaierul Teatrului „George Ciprian” și va rămâne deschisă publicului până pe 10 septembrie.
Am invitat-o pe Daniela Tordoi să ne povestească, într-un interviu cum a ajuns la această premieră din viața sa, respectiv vernisarea primei sale expoziții de pictură, în cadrul Buzau International Arts Festival.
Reporter: Ce este cu această expoziție, o premieră pentru dumneavoastră? Are legătură cu multiplele dumneavoastră abilități de exprimare?
Daniela Tordoi: Nu sunt foarte multe abilități ale mele, ci una singură, legată de sensibilitate care are ramificații. O să vedeți aici că lucrările mele constituie o colecție de momente din viața mea și cu emoțiile pe care le-am trăit atunci. Fiind psiholog și psihoterapeut încurajez oamenii să își exprime emoțiile, deci, la rândul meu, se cade să fac același lucru. Și atunci, prin formă și culoare, reușesc să manifest ce simt, ce trăiesc, într-un anumit moment de viață, să îmi fie mai ușor sau nu să dau alte înțelesuri unui anume moment. Nu știu dacă este o pasiune pentru pictură, ci o eliberare aproape în fiecare zi de lucruri care sunt unele foarte frumoase, altele poate ceva mai greu de dus.
Rep: Exprimarea dumneavoastră se face și prin cărțile pe care le-ați publicat.
D.T.: În cele două romane pe care le-am publicat mi-a fost foarte ușor să mă exprim. Ambele sunt romane de căutare de sine. Acolo mi-a fost mult mai ușor. De aceea, lucrările mele sunt însoțite astăzi de un cod QR care duc, unele către articole de specialitate, altele către niște versuri scrise de mine.
Rep.: Cum ați început să scrieți?
D.T.: Am început cu o frază scrisă. De acolo a decurs o poveste, o metaforă a unei bucăți din personaj. A doua carte, metafora următoarei bucăți din viața mea. Am și o traducere, o carte de specialitate…
Prima carte se numește „Planta busolă”. Planta busolă se orintează nord-sud și te poate orienta în momentele de rătăcire, iar a doua se numește „Ochii mei au vrut să fie albaștri” și e mai mult vorba despre un personaj, care nu se regăsește în caracteristicile propriei familii.
Rep.: Când ați pășit în Pishologie?
D.T.: Am absolvit Facultatea de Psihologie cu foarte mulți ani în urmă și apoi am făcut o specializare pe Psihologie integrativă. Acela a fost momentul, prin 2008-2009, când am decis să fac profesia asta, pentru că, după terminarea facultății, în România era neclar ce poți să faci cu Psihologia. Am lucrat în cabinetele din școli, la începuturi, când nimeni nu știa ce trebuie să facem. Apoi am ales profesia asta care mi se pare că îmi vine mănușă.
Rep.: Când ați decis să urmați Facultatea de Psihologie? Era greu de luat această decizie la vremea respectivă!?
D.T.: Eu am absolvit Liceul Pedagogic din Sighetu Marmației, unde am avut o doamnă profesoară de Filologie, de care m-am îndrăgostit pentru că era foarte tânără, pentru că era foarte aproape de noi. Noi aveam 17 ani, iar ea avea un pic peste 20. Și m-a învățat să gândesc Psihologia. Drag fiindu-mi de ea, învățam lecțiile pe dinafară și le turuiam, ca o elevă conștiincioasă. Ea mă asculta și apoi zicea la sfârșit: <Da. Adică? Adică acest principiu pe care mi l-ai turuit ce înseamnă pentru tine?>. Încet-încet am gândit în termenii aceștia ai Psihologiei. În anii ’80 nu mai exista Facultate de Psihologie. Eu intenționam să dau la această facultate și ea mi-a spus că nu prea se mai poate, drept pentru care am făcut facultatea aceasta imediat cum s-a deschis, după ’90, când am zis: aceasta este calea. Până atunci am fost învățătoare. Este o perioadă de care îmi amintesc cu foarte mare drag și emoție. În fiecare 15 septembrie am nostalgia începutului de an școlar. Prietenii mei care au rămas în școală mi-au zis să mă mai potolesc cu nostalgia asta, pentru că lucrurile nu mai sunt la fel… Dar, în mine, ceva a rămas!
Rep.: V-a surprins ceva în cariera dumneavoastră? Oamenii sunt surprinzători? Cum sunt oamenii pentru dumneavoastră?
D.T.: Nu o să spun ceva nou. Oamenii sunt oglinzi. Toți suntem oglinzi. Ne reflectă, deși nu ne dăm seama. Când ne place un om, când ne place ceva din ce le place la noi sau din ce avem potențial de a manifesta. De nenumărate ori mi s-a întâmplat să întâlnesc în cabinet oameni în care mă regăsesc, din care regăsire este musai să fug, pentru că altfel nu mai este relația terapeutică.
Rep.: Ca să îi salvați, să îi ajutați, încercați să nu treceți dincolo, în barca dumnealor…
D.T.: Se învață în ani de specializare felul în care te detașezi, în care reușești să fii acolo cu emoția atât cât îi este bine omului și nu să îți fie ție rău, dar sunt metode și instrumente pe care le dobândești în pregătire.
Rep.: Pot fi aplicate sută la sută metodele?
D.T.: Nu pot fi aplicate sută la sută pentru că oamenii te pot surprinde cu lucruri la care nu te-ai aștepta niciodată și atunci e musai să te repliezi repede.
Rep.: Cum este viața unei persoane care descoperă oamenii și în dedesubturile lor?
D.T.: Viața mea personală este o viață frumoasă, pentru că reușesc să despart cele două teritorii. E adevărat că mai cad în păcatul cabinetului și în afara lui, și privesc oamenii încercând să îi descos, dar îmi revin repede, pentru că ar fi complicat pentru mine să am o observare continuă a oamenilor.
Rep.: Povestiți-ne o întâmplare fericită din viața dumneavoastră!
D.T.: Acum mă gândesc la nașterea fiicei mele care s-a întâmplat cu 34 de ani în urmă. Eram foarte tânără și mi se părea și s-a dovedit că nimic mai frumos nu mi se putea întâmpla. Îmi amintesc cu drag pentru că minunea aceea de a crește o viață mi se părea incredibil să mi se întâmple mie. Și frumusețea femeii însărcinate, și oamenii din jur care parcă rezonau cu tot ce eram eu construiau un tablou – apropo de tablouri -, cu care nu m-am mai întâlnit după aceea.
Rep.: V-a urmat în carieră?
D.T.: A dat la Psihologie după ce a terminat liceul. Și a intrat cu 10. A ales apoi „Design de produs” (n.r., Facultatea de Arhitectură de Interior) în Marea Britanie și face lucrul acesta cu mare succes și este foarte fericită cu alegerea ei. Până la urmă, într-un fel se poate spune că a ales calea. A ales să facă ceea ce o face fericită.
Rep.: Cum v-ați apropiat de Buzău?
D.T.: La Buzău am ajuns cu soțul meu, Adrian Păduraru, care are o colaborare cu teatrul de aici. I-am cunoscut pe Cristi și pe Irinel. Ei fac lucruri extraordinare aici prin acest festival. Ei au fost cei care mi-au propus să facem o expoziție în care psihologia este reflectată în pictură. Eu lucrez mult cu metafora terapeutică. Și se potriveșlte în festival, imaginea aceasta a picturii care exprimă emoții.
Rep.: Ați mai fost cu vreun eveniment la Buzău?
D.T.: Am venit de multe ori la Buzău pentyru că avea Adrian premieră sau spectacole. Am fost spectator conștiincios și apoi acasă critic de artă, dar niciodată în lumina reflectoarelor. Aici în afară de Irinel și Martin, mai am aici la Buzău oameni pe care îi cunosc și care probabil vor veni să vadă expoziția.
Rep.: Folosiți mult culorile închise, culorile reci albastru, verde… și tonuri de gri.
D.T.: Am să-i încurajez pe cei care privesc tablourile să renunțe la întrebarea „ce reprezintă?” Nu reprezintă o fotografie cu un chip clar. Atunci culorile acestea pe care noi le considerăm „reci”, pentru mine nu sunt reci. Accept principiile clasice ale culorilor. Dar, mie un albastru închis îmi pate inspira bucuria de a sta e țărmul mării când e furtună… melancolie, orice altceva în afară de tristețe.
Rep.: Unde aveți atellierul și când lucrați?
D.T.: La cabinet e un program neegal. Oamenii au anumite ore la care pot veni și în răgazul pe care mi-l lasă fac și asta.
Rep.: Sunt mai multe substraturi în picturile dumneavoastră…
D.T.: Sunt foarte multe straturi acolo, ca în viață. Mă opresc la un moment dat la stratul care mi se pare că mă reprezintă cel mai mult în acel moment.
