Educație

FOTO | Povestea profesorului Merito Cătălin Zaman şi a elevilor de 10 de la şcoala din sat

Cătălin Zaman este unul dintre dascălii buzoieni pasionaţi de meseria lor. Este un profesor adevărat care nu „spune”, ci se străduieşte să-i determine pe elevi să „descopere”, astfel încât cunoştinţele să devină „ale lor”, recreate de ei. Face asta de mai bine de un deceniu  – mai exact de 15 ani, de când a păşit pe porţile şcolii în calitate de dascăl -, şi o face cu  competenţă, voinţă, muncă, dăruire, calităţi, care, să recunoaştem deschis,  nu se găsesc pe toate drumurile.

Când spun Cătălin Zaman, profesor de Limba şi literatura română din Clondiru, îmi vin în minte  chipurile de dascăli evocate de scriitorii români consacraţi: Bădiţa Vasile din „Amintirile” lui Creangă, Domnul Trandafir, învăţătorul lui Mihail Sadoveanu, dascălul Clăiţă şi profesorul Wondracek din nuvela „Budulea Taichii” de Ioan Slavici sau profesorul de Limba Româ­nă Aron Pumnul, venerat de Mihai Eminescu, căruia i-a dedicat şi un poem. De asemenea, rememorez chipurile de dascăli şi învă­ţătoare evocate în poeziile  „Dascălul” și „Dăscăliţa” ale lui Octavian Goga sau în versurile nostalgice, pline de lirism, ale poetei Nina Cassian din poezia „Învăţă­toarea”. Cu toţii au un numitor comun, şi anume acela că reuşesc, într-un fel sau altul, să le descopere copiilor şi să le educe emoţia, să-i înţe­leagă, să le cunoască nevoile sufleteşti, să-i deprindă să gândească soluţii sau să fie vizionari, câşti­gând autoritatea şi respectul elevilor prin dialog, prin competenţă profesională, prin empatie, prin flexibilitate şi prin disponibilitatea de a fi creativi. Sau cum ar spune chiar Cătălin Zaman, profesor de Limba şi literatura română şi director al Şcolii Gimnaziale „Înv. Nicolae Ispas” Clondiru, comuna Ulmeni, „toate cadrele didactice sunt izvoare de cunoştinţe, dar profesor cu adevărat e cel care reuşeşte să-şi aducă nivelul de cunoştinţe la nivelul de înţelegere al elevului. Abia atunci poţi culege roadele, dacă priveşti dinspre bancă spre tablă”.

Profesorul de Limba şi literatura română din Clondiru a ajuns în atenţia opiniei publice datorită performanţei obţinute de elevii săi la şcoala din sat la care predă de 15 ani. Patru dintre ei au obţinut nota 10 la Evaluarea Naţională, iar mai bine de jumătate au avut note peste 9. Este un profesor tânăr, de succes, cu elevi evidenţiaţi în urma unor eforturi comune, care vorbesc la superlativ despre directorul din localitatea lor natală, încununat cu un premiu de excelenţă, „Profesor Merito 2021”, un gospodar deosebit care vrea ca şcolile din comună să fie curate, dotate, primitoare.

Profesorul buzoian a răspuns, pentru cititorii ziarului OPINIA, unor între­bări fireşti, pe care toată lumea şi le pune, între care cea de căpătâi este „Cum se poate obţine performanţă în mediul rural?”, ştiute fiind lipsurile existente în şcolile de la sate, discrepanţele majore dintre urban şi rural – inechitatea cu privire la accesul la educaţie fiind încă o problemă şi mai importantă decât performanţa -, dar şi că suntem obişnuiţi ca despre rural să se vorbească despre rata crescută de abandon şcolar, nicidecum despre performanţă.

Reporter: Putem vorbi despre calitate în învăţământul din mediul rural?

Cătălin Zaman: Există calitate la şcoala la care predau eu. Există în primul rând o calitate a cadrelor, toate fiind calificate. Există şi o calitate a copiilor pe care o creăm noi, prin implicarea noastră. Rezultatele vin ca urmare a faptului că e foarte multă muncă şi ea începe din clasa a V-a, iar roadele le culegeau la finalul clasei a VIII-a. E foarte multă implicare din partea celor trei factori: profesorul, elevul şi familia. Reuşim să colaborăm cu familiile la un nivel destul de ridicat, chiar dacă sunt familii din mediul rural, astfel încât elevul să fie dirijat în a-şi atinge obiectivele pe care ni le propunem.

Elevul trebuie ascultat. Înainte de a transmite cunoştinţele, elevul trebuie să se simtă în sala de clasă în siguranţă, să se simtă bine şi să simtă că poate dialoga cu cadrul didactic pe temele propriu-zise, legate de oră, dar şi să aibă curajul să vină şi să ceară sfatul. Să ştie că este ascultat şi îndrumat corespunzător. Eu am mers şi pe latura aceasta şi m-am implicat mai mult decât prevede materia pe care o predau, Limba şi literatura română. Eu le-am acordat copiilor tot timpul meu. Ei îmi scriu, spre exemplu, când au o problemă. Mă sună. Atunci când văd că este o problemă, îl iau deoparte şi discut cu el. Dacă elevul este împovărat de alte griji – pentru că vorbim de copii din mediul rural, care duc cu ei fel de fel de probleme: unii vin din familii monoparentale, poate la alţii scandalul e la ordinea zilei acasă sau mâncarea nu este pe masă chiar la nivelul care trebuie -, atunci intervenim şi încercăm să ajutăm copiii astfel încât în sala de clasă să se simtă bine şi mediul  în care el vine la şcoală trebuie să fie primitor.

Rep: Aţi găsit alternative la învăţământul tradiţional: vorbiţi deschis cu copiii,  faceţi în aşa fel încât să nu le fie teamă de greşeli, astfel încât să-i puteţi ajuta

C.Z.: Pe lângă metodele moderne folosite în predare, reactive, jocul de rol, metode activ-participative, împăr­ţirea pe grupe, organizarea de concursuri, proiecte, studii de caz etc., care  dau roade, noi trebuie să-i cunoaştem foarte bine pe copii. Ne lovim la catedră de lucruri la care nu ne gândeam şi nici nu le visam când eram studenţi şi voiam să venim în faţa copiilor şi să îmbrăţişăm meseria aceasta. Am făcut practică la unele dintre cele mai bune colegii din Braşov pe profil Filologie. Când am venit în şcoala din mediul rural şi am constatat realitatea, a fost o lovitură cruntă. Am înţeles  că trebuie să muncesc, să caut, să studiez, să învăţ să-i înţeleg, să învăţ să aplic. Şi rezultatele au venit.

Rep.: Aţi avut modele în profesie?

C.Z.: Nu am avut un model care să mă inspire astfel încât să-i aplic metodele. De-a lungul carierei mele, doi oameni şi-au pus definitiv amprenta în ceea ce sunt astăzi: profesoara de Limba română din liceu, Cristina Hulubaş – care a predat la un nivel foarte înalt, astfel încât lectura criticii literare se îmbina cu lectura operei şi ne-a învăţat într-un fel să avem propria opinie despre faptele prezentate în cărţi-, şi domnul profesor Andrei Bodiu din facultate, un om de un profesionalism rar întâl­nit, care, la fel, m-a inspirat prin felul de a dialoga, de a preda, de a vedea lucrurile şi  prin libertatea  pe care ne-o dădea în a avea opinia noastră.

„Mi-a displăcut modelul de dascăl stăpân pe cei patru pereţi ai clasei”

Rep.: Ce aţi schimbat acum ca profesor din ceea ce nu v-a plăcut atunci când eraţi elev?

C.Z.: Când eram elev, cadrele didactice erau destul de autoritare şi modelul acesta de dascăl stăpân pe cei patru pereţi ai sălii, de zeu al clasei în care opinia lui contează şi opinia elevului trebuie să se subordoneze opiniei lui, mi-a displăcut întotdeauna. Mi-am descoperit drumul devreme. Mama mea a fost educatoare şi m-a luat cu ea de la vârstă fragedă şi primele mele amintiri sunt din mediul şcolar şi nu din mediul social, astfel încât am deschis ochii în şcoală şi am ştiut că drumul acesta trebuie să fie. Încă din clasele şcolare s-a născut dorinţa aceasta de a merge cu catalogul la ore, catalog pe care acum nu îl iau la ore, pentru că am văzut că elevii sunt cam temători de obiectul acesta. Este inamicul numă­rul lor numărul unu şi pentru crearea unui mediu deschis dialogului, am decis să-l las în cancelarie.

Rep.: Una dintre problemele care pun presiune pe copil este cea legată de ideea că un elev trebuie să fie de 10 la toate materiile.

C.Z.: Am avut şi cazuri de elevi care erau de 5 la Limba şi literatura română şi desenau formidabil. Şi-au urmat drumul, au terminat facultatea în domeniu şi au ajuns să fie pictori foarte talentaţi. Sistemul acesta ierarhic nu spun că este neapărat rău, dar ierarhizarea elevilor dăunează câte­odată. Cel puţin din partea familiei se pune o presiune suplimentară pe unii dintre ei şi vin la şcoală cu gândul că trebuie să ia 10. Nu ştiu cât de benefic este modul acesta de a vedea lucrurile pentru devenirea elevului, pentru drumul lui în viaţă. Ei trebuie lăsaţi, şi vorbesc şi din perspectiva profesorului, dar şi a părintelui, un pic să vedem pe ce cale ar trebui să meargă. Ai  mei m-au încurajat să fac ceea ce îmi doresc. Eu mi-am ales drumul şi astăzi merg de drag la muncă.

Rep.: Să nu-i mai pedepsim că nu sunt talentaţi la toate materiile şi să-i încurajăm să-şi aleagă drumul!

C.Z.: E o problemă şi cu metoda aceasta de a pedepsi. De exemplu, la mine o notă proastă apare după mai multe evaluări sau după mai multe încercări de a stabili ce ştie copilul. Nu ştiu cât de eficient mai este modelul acesta care are în centru pedeapsa. Recompensele încurajează, şi trebuie să ştii iarăşi, ca şi cadru didactic, când să le aplici, pentru că aplicate prea des aduc o anumită autosuficienţă şi nu mai dau roade.

Mulţi copii vin la şcoală cu ideea că trebuie să ştie tot şi că nu au voie să greşească. Trebuie să greşeşti ca să înţelegi. Trebuie să umblăm şi aici. Rolul nostru acolo nu este doar de a transmite cunoştinţele, pentru că şcoala nu mai deţine de mult monopolul cunoştinţelor. Cu un clic, ei pot afla orice doresc la orice materie. Trebuie să fim mai mult decât un transmi­ţător de cunoştinţe.

Rep.: Spuneaţi, pentru că acum sunteţi şi director, că visul dumneavoastră a fost să construiţi o şcoală cu dotarea necesară

C.Z.: Nu am renunţat la acest vis. Din postura de manager sper să pot accesa anumite fonduri astfel încât elevii să aibă o şcoală la nivel european. Încerc să găsesc chiar şi finanţatori, fonduri, astfel încât şcoala să se ridice.

Performanţa copiilor – pentru că în primul rând a lor este -, a atras privirile anumitor oameni care s-au dovedit a fi foarte generoşi astfel încât lucrurile s-au mai schimbat şi la noi. De exemplu, avem toalete interioare şi la şcoala de la Clondiru, şcoala de la Ulmeni a fost dotată cu gresie de bună calitate pe holuri, am pus bazele unui proiect pentru a construi un parc în curtea grădiniţei, astfel încât copiii să se joace într-un ambient plăcut, primitor. De asemenea, îmi doresc pentru copii un teren de sport artificial, la şcoală la Ulmeni, astfel încât copiii să desfăşoare orele de sport în condiţii optime. Am patru unităţi şcolare în subordine şi pe la fiecare mai trebuie făcut câte ceva. Planuri sunt.

„Sunt un profesor care a avut şansa de a fi auzit şi a cărui poveste a fost expusă frumos în presă”

Rep.: Ce înseamnă titlul de „Profesor Merito” pentru dumneavoastră?

C.Z.: Pentru mine este o confirmare a faptului că ceea ce am făcut la şcoală a fost bine. A atras atenţia comunităţii a oamenilor din jur care au rezonat la felul meu de a preda, de a mă implica acolo. Este o responsabilitate. Mă face mai responsabil, mai conştient de rolul meu acolo şi de faptul că trebuie să continui în direcţia pe care am început. Mă motivează. Este motivant să simţi că eşti apreciat şi că munca ta este la anumit nivel, dar am încercat să nu mă gândesc la mine ca la un profesor altfel sau ca la un cadru didactic altfel, pentru că nu sunt mai bun decât alţi colegi de-ai mei, ci sunt un profesor care a avut şansa de a  fi auzit şi a cărui poveste a fost expusă frumos în presă. Dar sunt şi alţi colegi la nivel judeţean şi naţional care sunt implicaţi şi fac lucruri frumoase, poate şi mai frumoase, cadre didactice şi mai talentate şi mai devotate care au avut şansa de a fi promovate. Sunt acelaşi profesor din 2006, Zaman Cătălin, care a intrat în învăţământ şi care încearcă să-şi găsească în fiecare an, în fiecare lună, în fiecare săptămână, poate în fiecare zi, o motivaţie ca să continue la acelaşi nivel. În primul an când am intrat în învăţământ am avut promovabilitate 100%, deşi la testul  iniţial mi-au luat doar trei copii peste nota 5. În al doilea an, la tezele cu subiect unic au fost cinci  copii care au luat nota 10, iar media clasei a fost 8,39, pentru o şcoală din mediul rural. Noi nu avem posibilitatea de a ne gestiona clasele cum fac alte şcoli de tradiţie, clase bune, mai puţin bune. Aceştia sunt elevii, cu ei lucrăm. Am avut şase ani în care procentajul de promovabilitate a fost de 100% la Evaluarea Naţională.

Eu nu am fost omul care s-a plâns. În primul an, cu prima generaţie, am decis să merg sâmbetele la şcoală şi să predau materia din clasele V-VII, care nu era bine fixată. Am făcut, cu mijloacele pe care le-am avut, în aşa fel încât să obţin rezultate cât mai bune. Dacă stai să te plângi că nu ai niciodată, nu vei reuşi. Important este faptul că de pe băncile şcolii noastre au ieşit elevi pe care ne putem baza, care astăzi sunt medici, care astăzi lucrează în Ministerul de Interne, care lucrează în Ministerul Apărării Naţionale, care sunt economişti, care sunt mecanici auto foarte buni, care lucrează foarte bine în agricultură, copii care reuşesc să schimbe lucrurile acolo unde se duc indiferent de domeniu. Rolul şcolii, al nostru este de a nu lăsa talentele acestea să se risipească. Mulţi dintre aceştia, astăzi, îmi sunt prieteni. Dialoghez cu ei ori de câte ori se poate. Mai vin şi în vizită. Uşa casei mele le este deschisă. La finalul clasei a VIII-a încheiem doar un ciclu din relaţia noastră care se continuă printr-o prietenie pe care le-o ofer necondiţionat. Ori de câte ori au nevoie de ea.

Rep.: Există un schimb de idei şi viziune între profesorii merito?

C.Z.: Eu sunt proaspăt intrat în comunitatea aceasta şi sunt foarte încântat de ce am găsit aici şi recunosc că unele idei pe care le-am regăsit la colegii mei cu siguranţă o să le aplic atunci când va fi nevoie, când va fi locul lor. Comunitatea Merito foarte bine închegată şi foarte bine gândită ne ajută să facem schimb de idei, de experienţe, de bune practici la un nivel foarte înalt.

Rep.: Dumneavoastră menţineţi flacăra aprinsă a unei tradiţii care a dispărut în multe sate: colindatul din Ajunul Crăciunului. Dumneavoastră, împreună cu copiii, aduceţi o bucurie localnicilor.

C.Z.: Organizez şi unele activităţi extracuriculare, care nu ţin neapărat de obiect. Una dintre ele care pe mine mă emoţionează an de an este colindul din seara de Ajun. Începând din 2007 neîntrerupt până în 2020, că a fost an de pandemie – sper ca anul acesta să reluăm -, în seara de Ajun şi cu o seară înainte, adică în serile de 23 şi 24 decembrie, pentru că s-a dovedit că o seară nu este de ajuns,  împreună cu elevii şcolii mergem să colindăm oamenii satului, iar cu banii strânşi mergem în excursii vara. Am colindat toată ţara, doar Maramureşul ne lipseşte din zonele pe care am dorit să le străbatem. Sunt foşti elevi, care termină clasa a VIII-a şi care merg la liceu, vin an de an pentru a participa la colindul acesta. Ne strângem undeva la 50 de persoane cel puţin. Eu şi cu colegul meu cu care am iniţiat acest proiect, profesorul de religie Mircea Ene, ne-am ocupat să mergem la colindat cu copiii cu colinde tradiţionale româneşti. Pe mine mă emoţionează felul în  care ne aşteaptă oamenii. Ei deschid porţile pentru că ştiu că în seara de 23 venim. Găsim poarta deschisă, brăduţul aprins şi ne îmbie ba cu ceai,  ba cu câte o portocală, câte un covrig, ne mai dau din puţinul lor şi se strâng bani suficienţi să mergem cu copiii în excursii în vacanţa de vară.

Articole similare