FOTO | Povestea alpinistului buzoian Gabriel Băicuș care vrea să cucerească Everest și Lhotse în 24 de ore

Gabriel Băicuș, ­tâ­nă­rul nehoian de 36 de ani, care duce în lume numele acestor locuri și ne reprezintă în rândul comunității de oameni, destul de puțini ca număr, care se pot lăuda că sunt cuceritorii tuturor giganților muntoși ai lumii, chiar dacă filosofia sa ca alpinist nu este aceea a unui cuceritor, ci aceea „de a fi foarte umil când mergi pe munte”. În plus, alpinistul buzoian se face și mesagerul unor campanii  despre ceea ce înseamnă o viață sănătoasă, despre faptul că trebuie să iubim și să respectăm natura, să prețuim ceea ce avem, să facem sport. Nu în ultimul rând, el se face mesagerul românilor în general și al buzoienilor în special, prin schimbul cultural pe care îl realizează cu pasionații de alpinism din toată lumea. Performanțele lui vorbesc despre România și despre Buzău pe tot mapamondul.

Cu toate că pornise pe un alt drum în viață, comuniunea cu natura pe care a simțit-o în copilăria sa de la Nehoiu l-a făcut să-și descopere această pasiune, de a escalada cei mai înalți munți din lume, pasiune care a devenit un mod de viață și o profesie. Despre călătoria sa în viață și prin lume, precum și despre cel mai recent proiect al său, de a se avânta pe cel mai înalt vârf montan din lume cu escaladarea în decurs de maxim 24 de ore și a Everestului și a vârfului Lhotse, și nu în ultimul rând, despre prieteniile pe care le-a legat în Nepal, Gabriel Băicuș a povestit într-un interviu pentru OPINIA.

Rep: Este o premieră națională ceea ce ți-ai propus să faci în această expediție?

Gabriel Băicuș: Ar fi o premieră în alpinismul românesc, deoarece nu s-a mai reușit așa ceva și cred că nici nu s-a mai încercat. Ar fi două vârfuri de peste 8.000 de metri în mai puțin de 24 de ore, Vârful Everest, care este cel mai înalt, și apoi Vârful Lhotse, care este abia al patrulea ca înălțime. Cele două vârfuri sunt despărțite de o șa, șaua sudică. Eu îmi doresc să ating vârfurile acestea în mai puțin de 24 de ore, ceea ce înseamnă că, de când ajung pe primul vârf, să nu treacă mai mult de 24 de ore până să ajung pe al doilea.

Rep.: Cât durează expediția?

G.B.: O expediție durează 40-50 de zile, timp în care corpul are nevoie de adaptare, pe care noi o numim aclimatizare; este o adaptare la lipsa oxigenului. Inițial ne aclimatizăm – facem mai multe rotații de aclimatizare astfel încât corpul să se poată adapta -, și apoi urmează ascensiunea finală. Ca să ajungem la baza muntelui facem o drumeție de vreo zece zile și reprezintă prima parte a aclimatizării, și apoi vine a doua parte, exact pe traseul de cățărare propriu-zis, de la tabăra de bază până la taberele avansate. Tabăra de bază se află la baza Muntelui Everest, la 5.380 metri, exact pe ghețar. De acolo, în sus, sunt taberele avansate: tabăra a doua la 6.500 metri, a treia la 7.000-7.200 metri și a patra la aproape 8.000 metri.

Vom monitoriza în mod real toată expediția, din momentul plecării din țară până la întoarcere. O să am un dispozitiv de urmărire cu satelit. Un fel de GPS și voi posta pe rețelele de socializare cu ajutorul acelui dispozitiv chiar dacă nu am Internet. Monitorizarea efec­tivă o să fie de când plec din Kathmandu, dar o să scriu pe rețelele de socializare când iau avionul din România. O să dau drumul la GPS în momentul în care o să încep să merg, lucru care se va întâmpla pe 12 aprilie. O să plec din România și o să mă întorc în România. Pentru mine expediția se termină nu când ajung pe vârf, ci atunci când mă întorc înapoi în tabăra de bază sau în Kathmandu, în cazul acesta, în orașul de unde am plecat. Un studiu arată că cele mai multe accidente se întâmplă la coborâre, pentru că se acumulează oboseala și e momentul euforic că ai ajuns pe vârf și cumva te deconcentrezi și încep să apară problemele. Pregătirea psihologică pentru expediție vine cu anii și cu experiența.

Rep.: Folosești călăuze în expediție?

G.B.: Eu colaborez cu o echipă de șerpași din Nepal, care îmi sunt și prieteni, pe lângă faptul că-mi sunt călăuze. Nu mai am pe nimeni altcineva din România în această expediție. Mai nou, de patru ani de zile, sunt consultant pe expediții în Himalaya, planificator și coordonator de expediții. Am o firmă  înregistrată în România, dar are nume spaniol, pentru că majoritatea clienților mei sunt de origine spaniolă.

Rep.: Cât este de greu rucsacul pe care îl cari și ce conține?

G.B.: Rucsacul meu va avea în jur de 15 kilograme. Acolo va fi o mare parte echipamentului: sacul de dormit, un izopren, costumul de puf, apă. E foarte important ca zilnic să te hidratezi, să bei cel puțin trei litri de apă, apoi haine, echipament interior. Ai mai multe tipuri de bocanci. Folosești un anumit tip de bocanci până la tabăra de bază și apoi folosești alți bocanci, cei de altitudine și echipament tehnic, precum casca și pioletul.

Covidul l-a făcut să renunțe la al optulea vârf din lume și a ajuns pe al patrulea

Rep.: Unde faci antrenamentul pentru expediție?

G.B.: Locuiesc în Spania de vreo zece ani și sunt ghid de un an. Acolo am prins gustul acesta pentru călătoriile pe munte. Mare parte a timpului mă antrenez singur. Uneori ies cu prieteni sau cu cei de la clubul alpin la care sunt afiliat.  Pentru proiectul viitor,  atingerea vârfurilor Everest și Lhotse am venit în România să mă antrenez. Acum mergem în Piatra Craiului să ne antrenăm.

În 2020 aveam în plan să urc pe Manaslu (vârf din masivul Himalaya, cu înăl­țimea de 8.163 metri, al optulea ca mărime din lume, n.r.). Expediția s-a anulat  din cauza pandemiei de Covid. În primăvara următoare mi-am făcut planuri pentru Lhotse (vârf din masivul Himalaya, cu înăl­țimea de 8.516 metri, al patrulea ca mărime din lume, n.r.), unul dintre cele două vârfuri pe care vreau să urc anul acesta în aprilie. Am ajuns până în tabăra 3, m-am aclimatizat bine, după ce am coborât în tabăra de bază m-am infectat cu Covid și a trebuit să renunț la expediție. Și dacă tot am zis să ajung din nou în zonă, am zis să fac ceva inedit, adică să ajung din nou în tabăra de bază Everest – Lhotse și să încerc să urc și pe Everest.

Am ceva experiență pentru că până acum am participat la câteva expediții în Nepal și știu cum se comportă corpul meu în condi­țiile acelea vitrege de lipsă de oxigen, temperaturi scăzute, presiune atmosferică foarte joasă. Pe măsură ce faci expediții îți dai seama de unele reacții. Știi că de la 5.000 metri deja te doare capul și nu mai intri în panică, mergi mai departe sau poți să te întorci. Ești atent la reacțiile corpului. Îți asculți corpul care îți dă semnale când poți să mergi mai departe și când e cazul să te întorci din drum.

O expediție de 40.000 de euro

Rep.: Ce costuri presupune expediția?

G.B.: Pentru asta am nevoie de fonduri, de sponsorizare. În Nepal, dacă vrei să faci o drumeție sau vrei să urci pe un vârf, sunt niște taxe. Sunt două asociații care reglementează toate acestea. Este guvernul nepalez și o asociație. Pentru fiecare vârf de peste 6.000 de metri e nevoie să primești un permis special și permisul variază în funcție de înălțime, de popularitate, de anotimpul în care are loc expediția.  Permisele sunt netransmisibile. Cu ajutorul celor din Nepal, am închiriat parte din echipament. Ai nevoie de echipament special, de ghete de altitudine, de costum de puf.

E foarte scump Everestul. Pentru această expediție, numai permisele pentru ambele vârfuri costă undeva la 13.000 euro. Numai costul pentru Everest ajunge la 11.000 euro. La aceste costuri se adaugă cele pentru șerpași, cazare, echipament, asigurări speciale. E important că am sprijinul Clubului Alpin Român.  Expediția aceasta va costa în jur de 40.000 de euro.

Rep.: Cât este de riscant să atingi această performanță?

G.B.: Este foarte riscant să petreci o noapte la 8000 de metri. Se mai numește și <zona morții>. Corpul uman poate să reziste acolo foarte puțin timp, circa 48-72 ore. Mai este riscant, și din lipsa oxigenului, dar și din cauza posibilelor avalanșe, apoi îngheț, degerături, oboseală, iar creierul nu mai este atât de receptiv la altitudinea aceea în lipsa oxigenului, te face să fii ușor amețit.

Rep.: Cum ai ajuns să practici alpinismul?

G.B.: Eu am studiat la ASE București. Faptul că mi-am petrecut copilăria la Nehoiu m-a ajutat foarte mult să fiu în comuniune cu natura. Întotdeauna am avut natura în suflet și mi-a plăcut să petrec timp în natură, să mă bucur de ceea ce înseamnă natură, munte. Însă nu la nivelul la care mă bucur acum de munte. În Spania este o comunitate foarte mare de montaniarzi și cumva tot mergând în Pirinei să vizitez am întâlnit cu oameni care iubeau muntele mi-au transmis acea pasiune. A fost un declic când m-am mutat Spania. Am început cu drumețiile și am dorit să fac din ce în ce mai mult de 9 ani încoace; am început să urc pe munte și mi-am dorit să explorez mai mulți munți. În afară de Pirinei  am fost  în Africa de Nord, apoi în Alpi, am fost și în Japonia, pe Muntele Fuji și în Alpii Japonezi, prin Indonezia, Malaezia și prin Carpați. Am zis că vreau să ajung și în Himalaya.

„Cumva munții sunt vii”

Rep.: Care este satisfacția în cazul acestui sport care necesită pregătire fizică și psihică poate mai mult decât în cazul sportivilor pentru Olimpiade?

G.B.: Gândul mă duce la un trailer de la un film care se numește <Mountain>. La final este o frază în engleză care spune că munții nu sunt făcuți doar din rocă și din gheață, ci și din vise și din dorințe. Cumva munții sunt vii. Satisfacția de a urca pe munte cu greu o poți exprima în cuvinte. E senzația de libertate, și tot efortul pe care îl depui înainte de expediție, în timpul expediției, se năruie când tu ai ajuns în vârf și ai două clipe de bucurie. O senzație unică. E ceva ce vine din interior.

O astfel de expediție te transpune, te schimbă, Când merg în Nepal mă simt cumva în altă lume. Nu mă mai simt atât de stresat, cel puțin nu din cauza timpului. Aici, în Europa, în România, în Spania, avem „nebunia  timpului” și suntem foarte stresați. Când ajung acolo totul se schimbă. Te lași în mâinile muntelui, îi ceri permisiunea să poți urca pe el. Planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg și acolo trebuie să ai foarte multă răbdare, să fii umil, să știi când să renunți, pentru că muntele nu iartă și e important să știi când să te retragi. Schimbă perspectiva ca om, te face mai bun, mai răbdător.

Rep.: Ai făcut cursuri de supraviețuire înainte să urci pe munte?

G.B.: Le-am făcut la cursuri pentru ghid, în Spania. Dar nu am studiat foarte mult în domeniu. Pe munte nu mergi cu o tonă de bagaj. Mergi cu foarte puține lucruri și te ajută să te adaptezi la condițiile vitrege și să supraviețuiești cu foarte puțin. Experiența vine din fiecare expediție. Te duci foarte auster și din puținul acela tu trebuie să supraviețuiești și să duci la bun sfârșit planul. În plus, lucrul acesta te face să-ți dai seama că pentru a avea o viață echilibrată chiar nu avem nevoie de atât de multe lucruri. Nu avem nevoie să consumăm atâtea produse, servicii și putem să trăim cu mult mai puțin. Chiar vreau să trag un semnal de alarmă cu privire la ceea ce înseamnă un stil de viață sănătos, ce înseamnă să ocrotim natura, să ne bucurăm mai mult de ea, de lucrurile simple, libertatea, să petrecem mai mult timp în natură. Noi nu plătim să mergem pe munte. Nu avem taxe pentru a intra într-un parc național sau pentru a urca pe munte. Și vreau să trag acest semnal de alarmă pentru noi, pentru români, pentru buzoieni, nehoieni, pentru oricine care nu este conștient de cât de multe bogății avem și sunt gratuite și nu ne bucurăm de ele.

Șerpașii preferă vișinata și brânza românească

Rep.: Cum reușești să ții prietenii aproape dacă ești în expediții în lume de durată?

G.B.: Mă ajută social media. E o metodă de a mă co­necta cu prietenii cu care nu mă pot vedea zilnic sau săptămânal sau lunar. Am o viață destul de călătoare. Nici cu familia nu mă văd mereu. Când ne întâlnim, mă bucur de momentele respective. Este vorba de calitate și nu de cantitate. Sunt zone pe munte unde nu am semnal. Pot să stau și o săptămână fără semnal. Echipa cu care lucrez din Nepal are telefoane cu satelit și mai trimit câte un mesaj familiei ca să nu se îngrijoreze, să știe că sunt bine.

Rep.: Momentele deosebite din călătoriile întreprinse, peripețiile, le vei așter­ne într-o carte?

G.B.: Mai am mult până acolo. Mai am nevoie de experiențe. Nu este exclus. Aș scoate o carte care să îi ajute pe cei care vor să meargă pe Himalaya. O carte cu detalii despre expediție, ce ai nevoie, să le fie mai ușor. Eu, când am început să caut, nu aveam toată informația adunată într-o carte sau pe un site. Am început eu să adun experiență, să fac un material ajutător. Fac și fotografii. Tehnologia ne ajută. Pe Himalaya este ușor să faci fotografii bune, pentru că te ajută natura, peisajul, care este extraordinar.

Într-o expediție se pot întâmpla multe lucruri. Într-o expediție legi prietenii  cu oameni din toată lumea și petreci cu ei acolo 40-50 de zile. Îmi aduc aminte acum, cum într-o seară, în expediția de pe Manaslu, ne-am dus la cortul de la bucătărie, am pus muzică și am început să dansăm și am un clip haios cu colegii. Am mulți prieteni. Un cuplu nepalez chiar m-a vizitat în Spania.

Sunt cinci ani de când aproape de două ori pe an merg în Nepal. Și oamenii au început să mă cunoască. Nepalezii sunt foarte primitori, calzi. Relaționez foarte bine cu ei, chiar dacă cultura este diferită. E o mare fisură culturală între cea românească și cea nepaleză. Dacă intri într-un magazin și chiar nu cumperi nimic, de multe ori te invită la un ceai, la o cafea. Sunt și buni comercianți. Pe lângă asta, sunt foarte primitori.

Nepalul este o țară în curs de dezvoltare. Infra­structura nu este foarte generoasă și, cu toate acestea, se bucură, nu-și pierd cumpătul și se bucură cu puținul pe care îl au. Oamenii care trăiesc la 4.000 de metri nu prea pot să cultive multe lucruri. Văd mai mult partea plină a paharului.

Nepalul este o țară foarte mică, cu patru anotimpuri și cinci tipuri de climat subtropical și pe Everest avem climat arctic. Temperaturi de 30 grade vara în sudul Nepalului, iar pe munte ai temperaturi negative. Un contrast foarte mare și eroziunea reliefului e mare. Sunt alunecări de teren.

Populația Nepalului e compusă din budiști și din hinduși. 80% sunt hinduși concentrați în zona Kathmandu și în sudul Nepalului, la granița cu India și doar 15-18% budiști (șerpași) și aceștia din urmă sunt cei care trăiesc mai mult pe munte și corpul lor este obișnuit cu altitudinea și cu condițiile extreme.

Rep.: Ce atracții au nepalezii? Cu ce surprind?

G.B.: Ei au stegulețele de rugăciune. Pe o sfoară se pun mai multe stegulețe de diferite culori. Fiecare culoare reprezintă ceva, iar pe acestea sunt scrise mantre, adică rugăciuni budiste. Sunt impactante, pentru că sunt colorate și le pun în locuri pe unde adie vântul pentru a atrage norocul și a alunga spiritele malefice.

Eu, având încrederea celor cu care lucrez, le duc de aici, de acasă, să încerce țuica, vișinata. Preferă mai mult vișinata sau brânza românească, ori porc și ce se poate transporta. Noi deja ne cunoaștem. Le duc și dulciuri copiilor.