În ciuda pandemiei care ne-a lovit, pare că fantomele trecutului bântuie încă, bine mersi, pe malurile Dâmboviței. Cum altfel am putea explica avalanșa de proteste iscată odată cu demiterea unui fost deținut politic dintr-o funcție simbolică de subsecretar de stat? Dincolo de argumentele pro și contra, toate cu trimitere la istoria mai recentă sau mai îndepărtată, dincolo de petițiile care circulă deja pe internet, cazul necesită o punere în context.
Luni, 15 martie. O zi agitată în România anului de grație 2021. Printre zeci de decizii pe care trebuie să le ia, premierul Florin Cîțu semnează hârtia de eliberare a lui Octav Bjoza din funcția de subsecretar de stat în cadrul unei instituții cu o denumire greu de ținut minte: Secretariatul de Stat pentru Recunoașterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist instaurat în România în perioada 1945-1989. Demiterea devine o știre abia a doua zi, pe 16 martie. Deși aparent lipsește miza, urmează o mică furtună mediatică și, pe alocuri, politică.
Instituția aflată în epicentru e fostul Secretariat de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, pe care premierul Victor Ponta l-a reorganizat în 2014. Adică în plin an electoral. Probabil, pentru că România se umpluse deja până la refuz de revoluționari mai mult sau mai puțin autentici, cu certificatele și beneficiile aferente. Vreo 22.000, la ultima numărătoare. Junele lider pesedist, crescut la pieptul fostului aparatcik Ion Iliescu, s-o fi gândit pesemne să se dea bine și cu anticomuniștii. Mai ales că în câteva luni urmau alegerile prezidențiale. Așa că a început să-l curteze pe domnul Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR). Pe care după scurtă vreme, odată cu reorganizarea și redenumirea instituției, l-a numit în funcția de subsecretar de stat. Rețineți, vă rog, ironia momentului: un reprezentant al victimelor dictaturii comuniste, promovat în guvern de moștenitorii partidului comunist!
Până aici, toate bune și frumoase. Doar că, în același an, era ales președinte Klaus Iohannis. Iar prima și cea mai înaltă distincție pe care a acordat-o era agățată tot la reverul domnului Bjoza – Ordinul Național ,,Steaua României”, în grad de Cavaler. La vremea respectivă, n-au lipsit reacțiile de consternare și chiar de indignare. Între cei mai vocali critici, politologul Vladimir Tismăneanu, fost președinte al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Și unul dintre autorii raportului care au dus la condamnarea comunismului de către fostul președinte Traian Băsescu. Motivul era o manifestare legionară la care domnul Bjoza nu doar că participase mai demult, dar nu s-a sfiit să țină un discurs pe alocuri apologetic. Din care vă invit să citiți mai jos câteva fragmente relevante.
Dar înainte de asta să lămurim câteva aspecte. Primul e că premierul Cîțu și-a motivat decizia prin faptul că domnul Bjoza s-a opus în mod constant și vehement modificărilor aduse Legii 232 din 2020. Care prevede că de reparațiile morale acordate urmașilor foștilor deținuți politici nu pot beneficia și cei ai criminalilor de război, ai naziștilor, fasciștilor, dar și cei ai legionarilor. A doua lămurire, de celalată parte. Domnul Bjoza nu e legionar. Și n-a fost niciodată. Nu împlinise nici trei ani în 1941, când izbucneau evenimentele sângeroase cunoscute în istorie drept ,,rebeliunea legionară”. Evenimente venite pe fondul unor masacre odioase împotriva evreilor, dar și a unor demnitari ai statului român din perioada interbelică. Până la urmă, cel care a câștigat lupta pentru putere și i-a scos pe legionari de la guvernare a fost mareșalul Ion Antonescu. Personaj care nu s-a dovedit deloc mai prejos în privința asasinării în masă a populației evreiești.
Problema domnului Bjoza, care n-a fost legionar la propriu, e că după 1989 nu s-a sfiit să frecventeze reuniunile la vedere ale „cămășilor verzi”. În 2009, invitat fiind la comemorarea ,,martirilor” de la Râșnov (șapte legionari executați în 1939 ca represalii pentru asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu), actualul președinte al AFPDR declara: ,,Nu sunt legionar, nu am fost și e prea târziu să mai devin, dar norocul meu a fost ca la vârsta de 19 ani să fiu educat în temnițele comuniste de unii dintre ei. Mi-au marcat tot restul vieții. De la ei am învățat pentru totdeauna că nimic, fiule, nu se poate realiza fără morală, nici în familie, nici în economie, nici în politică, nici în țară. Și mai e ceva, băiatule, fără credință nimic nu se va putea realiza. Tot ei mi-au atras atenția că neamul românesc e bântuit de trădători, de vânzători de țară și au avut dreptate și din cauza asta îi voi purta în mintea și în sufletul meu câte zile voi avea”. Discursul n-are, din păcate, nicio nuanță, nicio umbră de îndoială. Iar publicul care n-a deschis o carte de istorie o fi crezând că legionarii au fost cu toții niște ,,arhangheli” fără pată și prihană. Niciun cuvânt, aici, despre pogromurile antievreiești, despre nenumăratele asasinate politice, despre campaniile violent antisemite sau antioccidentale. Și nicio distanțare față de concepțiile totalitare ale legionarilor. Care nu puteau duce, în ciuda micilor diferențe ideologice, decât într-o direcție: cea a dictaturilor instaurate de aliații lor fasciști și naziști.
Sigur că trebuie să ne înclinăm în fața tuturor celor care au suferit pe nedrept. Cum este și domnul Bjoza care a îndurat patru ani de Gulag. Și trebuie să ținem cont și de persecuțiile la care a fost supus în continuare, alături de milioane de alți români. Dar asta nu scuză în niciun fel relativismul periculos față de o mișcare criminală în cel mai pur sens al termenului. Una e să constați că legionarii s-au numărat și ei printre victimele terorii staliniste. Că înainte de asta nu toți au pus mâna pe pistol, că unii și-au folosit doar pana ca să incite la ură, iar alții erau, pur și simplu, simpatizanți pasivi. Și alta e să omiți complet din ecuație crimele abominabile comise în numele cauzei legionare. De la împușcarea prefectului Manciu de către ,,Căpitanul” Zelea Codreanu și până la asasinatele politice ordonate de Horia Sima în anii ’40 (foști membri ai mișcării, prim-miniștrii Duca și Călinescu, demnitarii de la Jilava, savantul Nicolae Iorga și alții). E ca și cum ai prezenta ,,realizările” lui Hitler – cum ar fi rezolvat el problema șomajului sau cum ar fi construit el primele autostrăzi din Germania – fără să pomenești măcar în treacăt despre război, lagăre de concentrare, Holocaust.
P.S. Poate cel mai nesemnificativ reproș care i se poate aduce domnului Bjoza e că nu pare să aibă vreo apăsare atunci când apare, senin, să ne povestească despre victimele comunismului la televiziunea unui fost turnător și profitor al regimului ceaușist, ca Dan Voiculescu. N-am înțeles niciodată această inadecvare morală. E adevărat, eu n-am apucat să fiu ,,educat” de legionarii din amintirile dumnealui!
(Text publicat în ,,Newsweek România”)
Subiectul nu este despre legionari ci despre comunism, mai corect despre cei care s-au împotrivit comunismului. Prima întrebare care vine natural este: Cine a adus comunismul în România?
Din cartea de istorie aflăm că la data de 8 decembrie 1920 a avut loc un atentat în Senatul României prin instalarea și amorsarea unei bombe artizanale, de către un grup terorist de extremă stângă. Atentatul trebuia să ducă la o „ridicare a maselor” și la haos, la răsturnarea monarhiei și la instalarea unui regim bolșevic. Vestea atentatului a sosit la Moscova în timp ce o delegație de stângiști români se afla în vizită la Lenin, la Kremlin. Kominternul încerca să fabrice un puci în România.
La 8 decembrie 1920, Max Goldstein, Saul Osias și Leon Lichtblau, au pus la cale un atac terorist cu bombă artizanală plasată în sala Senatului României. Goldstein era șeful unui grup anarhist-terorist format din evrei comuniști, condus de Abraham Grinstein, șeful serviciului de terorism cu sediul la Odessa. Se bănuia că grupul lor nu a acționat singur, ci i-a avut drept complici și pe alții, ca Alecu Constantinescu, conducătorul aripii de extremă stângă a Partidului Socialist din România, care în 1921 s-a desprins din acesta și a format Partidul Comunist din România (cu numele provizoriu de Partidul Socialist Comunist).
Deflagrația i-a ucis pe Ministrul Justiție, Dimitrie Greceanu, decedat la spital, și pe senatorii Demetriu Radu (episcop greco-catolic de Oradea Mare, ucis pe loc) și Spirea Gheorghiu (decedat la spital). În urma atentatului au fost și răniți printre care președintele Senatului, Constantin Coandă, episcopul ortodox Nifon Nicolescu și episcopul ortodox Roman Ciorogariu.
Atentatul a dus la condamnarea comuniștilor în Procesul din Dealul Spirii și la interzicerea Partidului Comunist. Conducătorul partidului comunist, Gheorghe Cristescu „Plăpumaru” a respins orice acuzație de conspirație, iar implicarea partidului este încă nedemonstrată. Directivele Cominternului recomandau acțiuni violente, dar nu e sigură implicarea acestuia în atentat. În mărturia sa de la proces, Cristescu a susținut că acțiunile lui Goldstein erau mai degrabă inspirate de anarhism.
În octombrie 1921, Goldstein a fost arestat în timp ce încerca să intre clandestin în România venind de la Ruse (Bulgaria). La 28 iunie 1922, Max Goldstein a fost condamnat la muncă forțată pe viață pentru aruncarea bombei la senat și pentru uciderea a două persoane și rănirea altora. Ceilalți inculpați au fost condamnați la pedepse între o lună și 10 ani de muncă forțată. Sentințele au fost pronunțate după 125 de ședințe.
125 ședințe!? Până în prezent n-am auzit de niciun proces reparatoriu intentat de rudele presupușilor evrei uciși de legionari. Dacă cineva cunoaște vreun caz îl rog să-l semnaleze, că de rebeliuni legionare așa la modul general sunt sătul!