luni, 21 septembrie 2020

Dosarul 10 august, un blat. Trăim într-un stat criminal

În 2003, aveam 23 de ani și am făcut o greșeală majoră, pe care am înțeles-o 15 ani mai târziu. În 2003, îmi făceam planuri să plec definitiv din țară, în Noua Zeelandă. Până la urmă, n-am mai plecat. M-am amăgit că aici, în România, va fi bine. Prin 2003, munceam deja, pe brânci, de vreo patru ani (primul job l-am avut în vacanța de dinainte de clasa a XII-a). Eram bine pe picioarele mele, pentru vârsta aceea, muncind ca o dementă. În fine, nu asta a fost greșeala. Munca a fost ceea ce m-a ajutat, de fapt, în tot ce urma să fac cu viața mea. Greșeala a fost că nu am plecat din țară atunci. La cum au fost toți anii ăștia de după, la câtă muncă, sacrificii, luptă, n-am niciun dubiu că n-aș fi reușit în altă parte. Ba chiar am toată convingerea că mi-ar fi fost infinit mai bine. Dar n-am plecat, în ciuda unor planuri avansate legate Noua Zeelandă, din cauză că eram foarte atașată de casă, de familie, de prieteni, de Iași, de job, de tot ce aveam aici. Eram la început de viață și mi se părea că poate fi bine aici, în țară. Nu, nu a fost. Nu a fost așa cum trebuia. România e o țară de sacrificiu. E o țară în care muncești cinstit (eu am făcut-o, am muncit doar în mediul privat), tragi ca un prost ca să nu ai, cumva, vreun leu datorie la stat, îți faci planuri naive că-ți poți crește și copilul frumos aici, în țara ta, că, uite, mai evoluăm și noi cu România noastră. Apoi, trăiești 10 august.

Nu voi uita niciodată acea zi. Nu voi uita niciodată șocul total pe care l-am trăit atunci. Puțin spre după amiază, plecând de la o emisiune TV spre protest, am ajuns aproape de Piața Victoriei și am început să văd pe străzi mulți oameni care se sufocau deja. Erau pe lângă mașinile SMURD și cereau apă să se spele pe față. Nu voi uita niciodată Piața Victoriei plină până la refuz și momentele în care ne sufocam cu toții. în care nu puteam fugi, pentru că n-aveam cum. Eram blocați între zeci de mii de oameni, blocați la rândul lor.

Nu voi uita niciodată disperarea din jurul meu. Șocul în care eram și eu, în care erau și prietenii mei, oamenii de lângă noi. În viața mea n-am văzut atâția oameni în genunchi, puși la pământ din cauza gazelor care îi sufocau, plânși, disperați, confuzi, revoltați. Niciodată nu voi uita părinții cu copii în brațe, disperați să-i protejeze pe cei mici. Dar nu aveau cum să-i protejeze. Nu voi uita niciodată sălbăticia jandarmilor, faptul că s-au comportat ca niște animale cu noi, cu niște oameni pașnici, pentru a apăra un infractor. Da, cei mai mulți am fost oameni pașnici, am protestat civilizat, având acest drept legal. Iar jandarmii au făcut abuzuri pentru a apăra un infractor hulit de o țară. La protestul din 10 august, cred că a fost vina exclusivă a oamenilor legii pentru ca n-au fost în stare să extragă din mulțime persoanele violente, puține în comparație cu participanții la manifestație, ci au ales să ne sufoce pe toți și să facă abuz după abuz.

Niciodată nu voi uita seara de 10 august, când, la un moment dat, am reușit să plec cu o prietenă din Piață, ne-am oprit la o terasă, undeva pe drum, ca să ne tragem sufletul. Aveam senzația că am sânge în ochi. Cu greu puteam respira. Televizoarele erau pornite și erau doar imagini din Piața Victoriei. Deși de acolo venisem, de câtave minute, eram uluite când ne uitam la ce se întâmplă, când vedeam imagini de peste tot, fumul gros care se ridica deasura Pieței, oameni care fugeau, jandarmi care fugeau după ei, cu bastoanele, haosul total de acolo. Nu voi uita niciodată că, a doua zi, din cauza mizeriilor cu care ne-au intoxicat, abia mai puteam respira. Eram epuizată complet și multe ore nu reușeam nici să ridic capul de pe pernă. Parcă fusesem bătută cu o rangă pe tot corpul. Toată starea aceea de rău am avut-o, de fapt, zile la rând. Nu am mai fost un om întreg.

Nu voi uita niciodată această nouă crimă a PSD, numită 10 august. Nu voi uita niciodată mizeria care s-a petrecut, în ultimii doi ani, cu dosarul 10 august. Atunci, în 2018, a doua zi dimineață după protest, am făcut plângere la parchet, ca martor, plângere în care am povestit tot ce am văzut eu că s-a întâmplat în Piața Victoriei. Le-am dat procurorilor poze și filmări făcute de mine. După câteva luni, mă sună un polițist și mă întreabă dacă mai pot veni o dată să dau declarații, pentru că nu mai găseau declarația mea inițială. I-am zis să o mai caute, oricum nu puteam merge atunci. După alte câteva luni, am povestit într-o emisiune TV acest episod, iar a doua zi dimineață am fost sunată de la parchet să mi se transmită că declarația mea fusese găsită, dar nu mă mai anunțase nimeni nimic. Oricum nu m-a mai anunțat nici naiba nimic legat de acest dosar. Niciodată. Tot ce am aflat a fost ca jurnalist.

Tot traseul dosarului, între parchete, în ultimii doi ani, a fost un blat ordinar între jandarmi, procurori, politicieni. Un blat ordinar! Vom vedea de aici înainte ce va mai fi, deși cred că, la fel ca în cazul dosarelor Revoluției și Mineriadei, vor îngropa și 10 august. Nu, nu acum, poate că acum, aparent, îi vor mai da o șansă. Dar eu cred că, în final, îl vor îngropa. Asta e ceea ce simt eu față de ce se întâmplă, bazându-mă pe tot ce știu despre istoria acestei țări, din ultimii 30 de ani. Tot ce s-a întâmplat în acest dosar, 10 august, a fost o bătaie de joc. Totul. Tergiversarea anchetei, plimbarea hârtiilor de la un parchet la altul, scoaterea de sub urmărire penală a șefilor Jandarmeriei (cum dracu să faci așa ceva, cum?), uluitoarea ordonanță de clasare scrisă de un procuror DIICOT, inepțiiile cu pretenții filozofice întinse pe n pagini, interpretările absolut tâmpite și ticăloase ale unor fapte care sunt clare până și pentru niște retardați.

Față de 2003, când n-am putut pleca din țară pentru că, atunci, eram foarte atașată de casă, de cercul meu micuț ce ținea de familie, de prieteni, în anii care au urmat, prin meseria pe care am făcut-o, prin enorm de mulți oameni pe care i-am cunoscut, prin n experiențe prin care am trecut, prin diverse lucruri în care m-am implicat voluntar în viața civică, am ajuns să cred că putem schimba ceva. Că merită totul țara asta. Orice sacrificiu. Mă sfâșia orice discuție cu prietenii mei plecați din țară, care îmi spuneau că și-ar fi dorit să poată trăi bine în România, dar că nu se vor mai întoarce niciodată. N-am mai avut niciun gând de a pleca din țară, din 2003. Din contră, eram convinsă că aici, acasă, trebuie să rămânem noi, oamenii buni, cinstiți, muncitori, iar jegurile astea care ne-au furat zeci de ani, care și-au bătut joc de noi și ne-au nenorocit țara trebuie băgate la pușcărie. Că trebuie să se facă dreptate, în final.

În 2018, în primăvară, am terminat de scris a doua carte de după Ordonanța 13, „Vă vedem!”. Am început-o povestind o discuție cu Matei, copilul meu, în care îmi spunea că, după ce va termina liceul, va pleca în Australia să facă facultatea. Matei avea, atunci, 12 ani și știa totul, căutând singur pe net, despre cum va arăta viața noastră – cu el la Sydney și cu mine aici. Mi-am zis, atunci, că mai am șase ani ca să-mi conving copilul să nu plece din țară. Apoi, la doar câteva luni, a urmat 10 august. Apoi anii ăștia, ultimii, în care m-am gândit de sute de ori dacă mai are vreun rost aici. și nu știu dacă mai are sau nu, nu știu dacă, în ceea ce mă privește, voi rămâne în țară sau voi pleca, într-un final, de aici. Ce știu sigur e că, spre deosebire de primăvara lui 2018, când în tot acel rău – pentru că era unul enorm după anii cu Dragnea și nenorociții lui – nu doar că îi dau dreptate lui Matei, că trebuie să plece din România. Ba chiar voi face tot ce ține de mine ca să-l sprijin să plece. Nu, nu mai vreau să-mi sacrific copilul aici. Nu vreau să-i tai din șansele pe care viața i le dă, doar pentru că eu am făcut-o și mai am încă naivitățile mele legate de țară.

Văd în jurul meu o impostură de îți provoacă scârbă. M-am săturat de pile, de proști cocoțați în funcții înalte, de neprofesioniști, de lichele, de lipsă de civilizație, de lipsă de cuvânt, de bun simț (asta a ajuns aproape de negăsit), de lipsă de valori. E prea mult gunoi în instituțiile statului. Prea mulți proști și nemernici. Nu am speranțe în clasa politică. Sigur, nu toți politicienii sunt la fel, dar e exclus să mă gândesc că aceasta clasă politică poate pregăti ceva bun pentru viitorul copilului mei. Nu-mi fac planuri de acest gen. E prea multă indiferență în rândul nostru, al cetățenilor. Nu se poate, la infinit, să fie atât de multă resursă de prostie și de nesimțire. Nu se poate. Pandemia asta ne arată pentru a nu știu câta oară nimicul din mintea și din sufletele unora – mulți, din păcate – lângă care suntem nevoiți să trăim. Oameni care ne țin lecții despre de ce ei au dreptul să nu poate un rahat de mască, iar noi, ceilalți, nu avem dreptul la sănătate, la viață. E totuși incredibil așa ceva.

Luni a fost 10 august. Eu nu voi uita niciodată nimic din ce a fost. Și nici nu voi ierta. Și voi considera că trăim într-un stat criminal cât timp vinovații din marile dosare – Revoluția, Mineriada și 10 august – vor rămâne nepedepsiți.

Ramona URSU
(Text publicat în Ziare.com)

 

loading...
error: Content is protected !!