marți, 22 septembrie 2020

Denisa Comănescu, amintiri de la Buzău: „La Liceul Eminescu am avut o profesoară formidabilă de Literatură Română, Doina Mănoiu”

Denisa Comănescu este una dintre cele mai importante personalități buzoiene contempo­rane. Poetă, editoare și tradu­că­toare, Denisa Comănescu este directorul editorial al Editurii Humanitas Fiction, membră a Consiliului Uniunii Scriitorilor, secretar general al Centrului PEN Român (1990-2004), invitată în SUA de Universitatea Iowa, membră în Parlamentul Cultural European, tradusă în Suedia de Dan Shafran cu volumul „Glädje utan försoning” (Förlags ab Gondolin, Stehag, 1999) și în Spania de Joaquin Garrigos cu volumul „Regreso del exilio” (AdamaRamada Ediciones, Madrid, 2008). De câțiva ani, poeta se află chiar în „Top 100 femei de succes”, poemele sale fiind publicate în antologii în peste 15 țări.

„M-am născut la Buzău într-o casă mare, casă vagon”

Născută pe 4 februarie 1954 în Buzău, Denisa Comănescu a vorbit recent, în cadrul unui interviu acordat revistei Tango, despre amin­tirile din timpul copilăriei și adolescenței, despre anii petrecuți în băncile școlii nr. 8 de pe Colonel Buzoianu și despre părinții ei.

„M-am născut la Buzău într-o casă mare, casă vagon cum se spunea, o casă pe pământ, cu bucătărie de vară în curte, cu grădină de zarzavat, cu orătănii, cu pisică, cu miel, cu iepure, cu trandafiri mulți, cu un salcâm unde mă refugiam când voia mama să mă altoiască până sosea tata de la tribunal, el era cel care mă salva întotdeauna, o casă care avea o bibliotecă de stejar. Când eram foarte mică, mă apropiam de ea mai ales când mama ștergea praful și atunci mângâiam cotoarele mai arătoase ale cărților. Iarna, întotdeauna mama îmi citea, îmi citea poezie, și primele poezii pe care le-am învățat pe deasupra când aveam vreo cinci ani au fost pastelurile lui Alecsandri. Le repeta mama cu mine până le știam la perfecție și îmi plăceau nespus – vedeam imediat peisajul, vedeam culorile”, a declarat Denisa Comănescu pentru Tango.

Buzoianca își mai amintește că datorită tatălui său a călătorit mult în țară și a avut ocazia să citească versurile de pe mormântul Veronicăi Micle și să vadă mormântul lui Emil Rebreanu, pe povestea căruia se bazează romanul „Pădurea Spânzuraților”. Tatăl Denisei Comănescu a fost avocat la Buzău, apoi președintele Baroului și, în final, după pensionare, juristul Episcopiei.

„Tatălui meu îi plăcea să călătorească, mergea mult prin țară, adesea mă lua cu el prin Moldova, de unde provenea (…) Tata m-a dus la mormântul fratelui lui Liviu Rebreanu, Emil Rebreanu, în satul Palanca, și mi-a povestit ce s-a întâmplat cu el în 1917. Mi-a pus în mână <Pădurea spânzuraților> pe la vreo doisprezece ani, cred, romanul având un impact puternic asupra mea. Îmi făceam intrarea în realismul istoric de război, dar și în romanul psihologic. Apoi am început să citesc Balzac și extrăgeam realismul și de acolo”, a mai povestit buzoianca.

O altă persoană care a apropiat-o pe Denisa Comănescu de literatură a fost profesorul de literatură universală de la Liceul „M. Eminescu” din Buzău, „un domn cu ștaif, parcă din alte vremuri, care la o vârstă destul de înaintată își vopsea părul negru ca pana corbului”. Acesta a făcut-o să-i admire pe Corneille și Racine, apoi să înțeleagă câte straturi puteau să aibă versurile lui Shakespeare.

„Când am terminat gimnaziul în Școala 8 am scris băncii mele o elegie”

Întrebată cum a început să scrie poezii, buzoianca și-a amintit de Școala nr. 8.

„De fapt, am început să scriu poezie din clasa a cincea, locuiam lângă gară în Buzău. Școala era foarte aproape, era Școala Generală Numărul 8 de pe strada Colonel Buzoianu și mă atașasem foarte tare în primele patru clase de banca mea. Când am trecut la gimnaziu s-au schimbat clasele, s-au schimbat colegii, iar eu a trebuit să mă despart de banca mea și i-am scris un fel de elegie. Apoi am publicat poeme la Gazeta de perete, primele au fost pasteluri, dar erau fără rimă. Am îmbrățișat dintr-o dată versul alb, de la început. Nu am avut niciodată o aplecare pentru rimă, cred că și lipsa unei urechi muzicale (părinții mă trimiseseră la lecții de pian de la cinci ani, am suferit enorm că nu-mi ieșea nimic cum trebuie pe clape, dar asta e o altă poveste) a jucat un rol decisiv, sesizam cadența, ritmul, dar îmi era greu cu rima. Și atunci, scriam alb…”, a mai declarat Denisa Comănescu.

În timpul liceului, buzoianca publica în suplimentul literar al ziarului Viața Buzăului și avea să-l întâlnească pe Dan Deșliu, care organiza emisiuni la radio cu elevii din țară.

„În liceu am debutat la radio, poetul Dan Deșliu rea­liza emisiuni la radio cu elevi poeți din țară și, la un moment dat, a ajuns în Buzău, la Liceul Mihail Eminescu. Eu eram elevă în clasa a noua și deja publicasem poezie în Suplimentul literar al ziarului Viața Buzăului. Dan Deșliu mi-a spus atunci că am talent și că am o voce radiofonică”, mai povestește buzoianca.

„Am ajuns la olimpiada pe țară ca să văd filmul Love Story care rula doar în Capitală”   

Denisa Comănescu evocă în interviul acordat revistei Tango-episodul legat de participarea ei la olimpiada de română pe țară cu scopul de a ajunge în Capitală pentru a vedea celebrul film „Love story”. Nu în ultimul rând, buzoianca evocă amintirea profesoarei sale de Română de la Eminescu, celebra Doina Mănoiu.

„Dincolo de literatură, îmi plăcea chimia, ba chiar am obținut locul întâi pe județ la olimpiada de Chimie. Am ajuns prin urmare la olimpiada pe țară, dar aveam un mobil nu prea ortodox, voiam să văd filmul <Love story>, de care auzisem și care rula numai în capitală. Olimpiada în sine nu m-a mai interesat, pentru mine era important, odată ajunsă aici, să caut cinematograful să văd filmul. Dar trebuie să spun că am avut o dilemă în momentul în care s-au despărțit umanul și realul la liceu, pentru că aveam o profesoară foarte bună de Chimie, dar aveam și o profesoară formidabilă de literatură Română, Doina Mănoiu. De fapt, ea m-a format în anii aceia. A avut și o moarte frumoasă, a murit la șaptezeci de ani ascultând un concert acasă, într-un fotoliu”, a mai declarat Denisa Comănescu.

„În liceu, când a murit Jimi Hendrix am venit la ore cu doliu la butonieră”    

Tot referitor la anii de liceu, buzoianca avea să mărturisească, cu altă ocazie, că a ținut doliu la ore atunci când a murit Jimi Hendrix.

„În liceu, când au murit Jimi Hendrix și apoi Janis Joplin, mulți dintre noi am venit la ore cu doliu la butonieră. Se întrebau toți profesorii ce e cu noi și spuneam, cu ochii plecați, că ne-a murit cineva din familie. Am ținut o lună doliu după Jimi și Janis. Până și poezia americană pe care am citit-o în ultimele clase de liceu era influențată de muzica lor. Știam geografia New Yorkului după locurile iubite de ei. Visam să ajung la Chelsea Hotel…”, a declarat Denisa Comănes.

CITEȘTE AICI Interviul integral

loading...
error: Content is protected !!