Dacă am trăi într-o țară normală, herr president ar vorbi astăzi dintr-o celulă și le-ar explica amicilor din penitenciar cum a învins România pandemia încă din august.
Dacă am trăi într-o țară normală, cetățenii purtători de cruci din aur agățate de cefele mai mult sau mai puțin groase – mă refer aici la cei care au îndrăznit să scuipe pe numele Domnului sanctificând un ucigaș și să predice toate teoriile conspirației de pe planeta aceasta – s-ar închina astăzi scârbavnicelor mădulare ale colegilor de penitenciar care știu cel mai bine să trateze violatorii și ucigașii de copii. Nu neapărat cu fapta, ci și cu vorba.
Dacă am trăi într-o țară normală, lucrătorii din Sănătate și Educație care se bat în piept că hotărăsc singuri ce fac cu corpul lor ar munci pe câmp la bătut țăruși cu curul, vorba unui alt Mare Alb al istoriei politice și literare contemporane.
Dar, cum nu trăim într-o țară normală, suntem nevoiți să asistăm neputincioși la spectacolul grotesc oferit de aceste categorii de inși. Și să constatăm că nu avem altceva de făcut decât să ne rugăm lui Dumnezeu, nu celui cu coarne slujit de cei de mai sus, să ne apere de prostie.
