Cuvinte dincolo de uitare

Traian Ghe. CRISTEA

Iată, trăim în epoca risipei de cuvinte. Cuvinte scrise, cuvinte zise, multe fără acoperire, multe sufocând adevărul. De aceea, cred că ar fi bine să ne amintim că sunt şi cuvinte imune la atacul uitării. Dacă la început a fost cuvânul „şi Cuvântul era la Dumnezeu”,  aşa cum scrie în Sfânta Carte, bine-ar fi să luăm aminte şi să respectăm acest DAR divin. Să înţelegem profund că acesta are o însemnătate nebănuită şi că suntem datori să-l respectăm aşa cum se cuvine.

Marii înţelepţi ai lumii au afirmat deseori că energia verticală a sufletului se menţine vie numai prin cuvinte înălţătoare, încărcate de lumină şi adevăr. Sfaturi tămăduitoare aflăm din paginile cărţii de căpătâi,  precum este şi acesta: „Niciun cuvânt stricat  să vă iasă din gură; ci unul bun pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce aud”.  (Efeseni 4;29)

Sunt cuvinte care îmi amintesc şi de dascălul meu. El repeta, privindu-mă fix, deseori această sentinţă: „Cuvintele tale să fie puţine şi bine rânduite’’. Da, am avut șansa unor convorbiri nocturne cu un profesor rar, atrăgându-mi mereu atenţia asupra respectului datorat Cuvântului. Nu de puţine ori spunea: „Nu te juca cu acest dar divin şi nu uita niciodată că rostindu-l, Cuvântul nu-l mai poţi întoarce din drum”. Eram tânăr, cu tâmplele când în nori, când în zori, dornic de iscodiri, flămând de uimiri. Atunci am receptat mărturisirile spirituale cu care m-a miruit acel minunat Om. Într-una din seri am vorbit la telefon cu dumnealui. N-am avut de lucru și l-am întrebat: „Cum vedeți dumneavoastră creația literară de astăzi?”. Tăcere. Am crezut că s-a interupt convorbirea telefonică. Răspunsul a picat ca un trăsnet: „Eu îți spun de la obraz că dumneata ai o plăcere diabolică să împingi omul în zone înspinate, pline de capcane”. Am simţit cuvintele precum câteva palme părinteşti pe obraji. Imediat s-a auzit o voce caldă: „Eu nu sunt nici critic, nici istoric literar. Sunt un cititor de pe margine, mândru doar de un singur fapt: destule cărți mi-au trecut prin mână”. Apoi a continuat, anunţându-mă că ar fi vrut să-mi citească un sonet. Nu s-a supărat că i-am spulberat dorinţa şi a înnodat firul convorbirii, ca să-mi facă pe plac răspunzând la întrebare: „Bună parte dintre producțiile literare  plutesc azi în zona subliteraturii. Creația literară (nu toată) e chinuită, silită să respecte comenzile autorului care nu ascultă de comenzile sufletului, de viziunea sa, ci doar de influenţele caraghioase, ale unor judecăţi de valoare  penibile. Culmea e că sunt texte lipsite de fior, de problematică ideatică, de autentică originalitate și că, în ciuda acestor evidențe, ele trec drept opere literare valoroase. Păcat, mare păcat!”.

Ce părere aveți, stimaţi cititori ? Sunt oare eronate, anacronice aceste opinii  în ziua de astăzi? Căci trebuie să ştiţi au fost rostite în urmă cu un deceniu? Şi pentru că fostul meu Profesor avea un rafinat simţ al umorului (era un epigramist talentat) mi-a rostit o epigramă, „Cărturari şi… cărturari” : „Sunt destui, prin multe părţi, / Care stau cu nasu-n cărţi; / Dar mai mulţi care-au rămas / Doar cu cărţile… la nas!” (Epigramă publicată în cartea „Epigramişti români contemporani”, Editura Premier, Ploieşti, 2002). Am considerat spusele prof. Florea Șt. Costache cuvinte dincolo de uitare şi cred că nu am greşit.