Cum spun iile povestea oamenilor care le-au purtat

Povestea iilor aflate în Muzeul Timpul Omului, spusă de custodele Cecilia Petrescu, este și povestea oamenilor zonei de munte a Buzăului. O poveste neasemuit de frumoasă ca și ia de la care pornește, relatată de Cecilia Petrescu, este chiar cea a mamei sale.

„Aceasta este ia cu care mama mea, Rada, la 17 ani, ieșea la hora de Paște, în primăvara anului 1931”, își începe povestirea Cercilia Petrescu, una dintre multele povești adevărate ce însoțesc iile expuse la Muzeul Timpul Omului din Mânzălești, Geoparcul Unesco, Ținutul Buzăului.

Este o poveste impresionantă pe care o spune din suflet Cecilia Petrescu, cu atât mai mult cu cât ea reprezintă o parte din povestea mamei sale, știut fiind că iile erau cusute cu suflet și erau grăitoare despre statutul, starea persoanei care o purta,  despre creativitatea și bucuria cu care erau lucrate hainele de sărbătoare în vremea bunicilor.

„A fost cel de al nouălea copil din cei zece care au trăit al familiei Costache Radulescu (Marinoiu), trei băieți și șapte fete”, spune mai departe Cecilia Petrescu, care a moștenit de la mama sa dragostea de carte și dragul de copii, motiv pentru care ea a reușit să îi învețe și să le poarte pașii cale de o viață copiilor care au trecut pragul  Școlii din Mânzălești. „A fost tare isteață la carte, spune mai departe despre mama sa,  și ar fi vrut să se facă învățătoare. Dar, copiii de ţărani de atunci aveau prea puţine şanse să depăşească cursul primar. O şcolarizare mediocră putea fi asigurată în special băieţilor, fetele urmând acelaşi traseu ca şi mamele lor: munca în gospodărie, naşteri multiple şi chivernisirea avuţiei”.

În privința cusăturilor,  Rada avea experiență, pentru că, mai spune Cecilia Petrescu despre mama sa, mai cususe înainte o cămașă pentru ea, dar și pentru Alexandru, fratele ei mai mare, când acesta ieșise la horă. „Ca toate fetele de la țară, a început de mititică să învețe meșteșugul migălos, dar frumos, al cusutului de mână, asa că nu i-a fost greu să coasă modelele pe care i le recomandase mama ei”, povestește Cecilia Petrescu.

Straiele  de sărbătoare, explică Cecilia Petrescu, erau realizate în mare taină, așa că și ia mamei sale pregătită să o poarte de Paște a fost făcută acasă, în timp ce în șezătoare era lucrată o alta. Iată cum descrie Cecilia Petrescu lucrul la piesa vestimentară: „Timpurile erau grele, așa că pânza și firele trebuiau bine drămuite. Se hotărâse să facă totuși, pentru Paște două cămăși: una la vedere în șezătoare, iar cealaltă, mult mai frumoasă și fără asemănare în sat, acasă, doar cu știința celor din familie. Cu iile cele noi trebuia să fie admirată de flăcăi, să fie lăudată de potențialele soacre și, de ce nu, să fie invidiată de celelalte fete”. Leacul pentru privirile și gândurile rele și invidioase era în vremea aceea pavăza, „straja” .

Cum arăta „cămașa pentru ieșitul la horă”

Cămașa pentru „ieșitul la horă”, pe care o putem admira astăzi la Muzeul Timpul Omului, cusută de mama Ceciliei Petrescu, este realizată după tot tipicul vremii, adică, explică aceasta, „cu altiță, în care este cusut cerul cu toate frumusețile lui – model unic în compoziția cusăturii -, cu încrețul care arată pământul nostru sărac din care trebuia să-ți scoți hrana cu multă trudă ; mânecile, pieptul și spatele le-a acoperit cu imaginea ei și a omului ei de care se va îndrăgosti, chiar dacă pe atunci nu-l știa încă, tatăl meu: o floare și un boboc . A înnobilat-o cu câteva paiete, că doar era o ie de mare sărbătoare” .

Când ieșeau fetele la horă

Ieșitul la horă al fetelor se făcea în vremea în care mama Ceciliei Petrescu a cusut ia, după ce împlinea vârsta de 16 ani, în costum popular și numai însoțită de mamă, bunică sau, uneori, de tată.  „Intrarea la horă se făcea doar cu acordul părinților, iar pe tot parcursul evenimentului era atent analizată de aceștia – cu cine dansa, dacă acela era un flăcău de familie bună, cum dansa etc. Pentru fată acesta era, de altfel, momentul în care lua contact cu comunitatea, fiindcă era văzută, și de aceea era important nu doar cum dansa, dar și ce haine purta”, povestește Cecilia Petrescu.

Horele din sat de peste ani, relatează Cecilia Petrescu, erau organizate de  o ceată de flăcăi, adică băieți care nu fuseseră încă trimiși în armată. Aceștia se îngrijeau să găsească lăutarii și îi și plăteau, le găseau loc de dormit și ospătat, anunțau oamenii din sat și aveau grijă ca regulile să fie respectate conform tradiției, se mai arată în povestire.

Cum introduceau tinerii în horă „Baba” și Uncheașul”

„Hora se ținea în zi de sărbătoare, iar cea mai spectaculoasă era cea din a doua zi de Paști. Începea pe la amiază și se forma pe categorii de vârstă – hora tinerilor, hora celor căsătoriți, hora bătrânilor, hora copiilor. Tot dansul se făcea vara, afară, într-un loc dinainte știut, la umbra unui pom mare sau într-o curte, și iarna în saloanele existente la hanuri (la Necula, la Tica Ursache etc.) unde participa aproape întreaga colectivitate care urmărea cu mare interes pe cei care jucau, și spuneau: <Uite-l pe ăla, uite-o pe aia a lu’ cutare>. Cea mai spectaculoasă era, însă, hora tinerilor, fiindcă aici erau <băgate, pentru prima dată, fetele în danț> și tot aici își primeau <botezul> și băieții”,  descrie Cecilia Petrescu horele comunității în care s-a născut. Multe amănunte le știe de la mama sa, care îi povestea adeseori despre cum se organizau horele și cine îi introducea pe tinerii sosiți pentru prima data la horă.

„Mama îmi povestea că atunci când era mică, a doua zi de Paște la horă erau prezenți <Baba și Unchiașul>. Aceștia scoteau la joc fetele și băieții pentru prima dată. Unchiașul lua fetele de la părinți, le dansa puțin, după care le prindea în stânga câte unui fecior cu care trebuiau să danseze în ziua aceea. Baba, fără a mai cere acordul părinților, dansa puțin cu feciorii care ieseau prima dată la horă și-i ducea în dreapta unor fete despre care vorbiseră înainte”.

Ce dansuri încingeau locuitorii din Mânzălești

Cecilia Petrescu își amintește că la hora satului se jucau dansuri precum : „Hora Mare”, „Frunza”, „Ciuful”, „Cazacelul”, „Sarba, Slanicul”, „Sfredelușul”, „Morărașul”, „Atica”, „Brâul”, „Ovreicuta”, „Iancu” ,„Papurelu”, „Zdrobuleanca”, „Zuralia”, „Ca la Breaza”, „Ciobanasul”, „Mândrulița”, „Focșeneasca”, „Schioapa”, „Jianul” și multe altele care din păcate s-au pierdut ca de altfel multe alte tradiții .

Un aspect deosebit al acestor manifestări culturale câmpenești din vremea bunicilor și subliniat de învățătoarea Cecilia Petrescu este sacralitatea. „Una dintre caracteristicile cele mai profunde ale horei era sacralitatea acesteia ca cerc închis. Hora nu se deschidea pentru oricine și oricând”.

Și, ca orice poveste și cea relatată de Cecilia Petrescu, custode al Muzeului „Timpul Omului”, are un final cât se poate de fericit. Concluzia acesteia a fost: „A fost mândră mama mea în această mândră ie! I-a purtat noroc pentru că, alături de tatăl meu, în acele vremuri grele a avut o căsnicie tare frumoasă, binecuvântată cu opt copii”.