Cronică / „Nefericirea de a fi fericit” de Traian Gh. Cristea, romanul multiplelor experinţe

Georgeta GONGEA

În peisajul prozei actuale, pe lângă puzderia cărţilor încoronate cu laurii vobelor măreţe, şi-a făcut apariţia şi un roman aureolat cu tăcere. Din pricina cui? Cu siguranţă, vinovat nu este decât autorul care a rămas credincios principiului „Valoarea, dacă există, poate învinge şi fără trâmbiţări şi reclame”. Ne referim la apariţia editorială „Nefericirea de a fi fericit”, semnată de Traian Gh. Cristea („Editgraph”, 2020, 410 p).  Cunoscut de ani buni în zona judeţului Buzău, şi nu  numai, drept profesor şi scriitor (având apărute  peste 50 de cărţi), „omul cu sufletul grădină”, iată, a mai sădit o floare nemuritoare, înmiresmând sufletul posibililor cititori. Spirit iscoditor, meditativ, permanent căutător de adevăruri certe, autorul oferă posibilitatea citiorului să  reflecteze la problemele esenţiale din purgatoriul existenţial locuit de personajul romanului. Cartea  este structurată în trei capitole: „I. Priviri lăuntrice”, „II. Popasuri în labirint”, „III. Lumini în crepuscul”. Complexitatea cărţii face imposibilă încadrarea cu precizie  într-un curent, specie sau grupare literară. Aceasta pentru că întâlnim în conţinutul naraţiunii deopotrivă elemente de eseu filozofic, de epistemologie, paremiologice, de sociologie şi etică, de religie, dar şi particularităţi ale memorialisticii şi, surprinzător!  secvenţe  din preocupările lui A. Einstein. Nu este deci o scriere neomodernistă, nici o carte de aventuri care să taie respiraţia, ci doar o naraţiune amplă, relevând tipologii diverse, momente şi opinii în aparenţă nespectaculoase, cu evoluţii imprevizibile şi sugestii în plan moral.

Se poate observa că în jurul temei centrale, VIAŢA, dinamizată de IUBIRE şi  NEPREVĂZUTUL generator de fericire/nefericire, gravitează motive şi concepte precum credinţa, adevărul, interesul, lăcomia, bătrâneţea, destinul etc.

Fascinaţia acestei scrieri se datorează acentului pus pe tehnicile romaneşti mânuite cu dexteritate de autor. Amintim doar introspecţia, rememorarea scenelor din viaţa eroului, surprinderea acestuia în diferite ipostaze şi circumstanţe existenţiale, trecerea oportună de la planul prezentului la diferitele nuanţe ale trecutului etc.

Un fir ideatic urmărit în subtextul desfăşurării acţiunii din carte, constă în convingerea că triunghiul CREDINŢĂ, IUBIRE, IERTARE, situat la baza existenţei umane, îi asigură Omului biruinţa finală, ajutându-l să depăşească obstacolele. Cititorul va putea afla  prin parcurgerea atentă a  periplului existenţial parcurs de personajul Naiart Hurry, dificilele încercări cu care s-a confruntat până a se convinge ce înseamnă „nefericirea de a fi fericit”. Traseul derulării faptelor este fără întortocheri, deşi există atâtea meandre, situaţii crunte care marchează evoluţia eroului. Sunt încercări echivalând cu veritabile examene la care viaţa îl supune, determinându-l să afirme, precum anticul poet Omar Khaiyyam, „O zi de fericire un an de lacrimi cere”.

Din interiorul celor peste 400 de pagini, surprinde  sumedenia de întâmplări pilduitoare iscate de purgatoriul dantesc traversat de Naiart Hurri. Complexitatea lui sufletească, momentele tensionate prin care personajul central a trecut în procesul devenirii şi după ce a păşit pragul senectuţii, nu te pot lăsa indiferent. Captivante sunt şi informaţiile interesante din diferite domenii prezente în paginile cărţii. Acestea se datorează curiozităţii personajului Marius, fostul elev iscoditor al profesorului Naiart. Învăţăcelul de odinioară îşi vizita dirigintele de care se simţea atras inexplicabil nu numai pentru modul cum îşi depăna istorisirile, ci şi din dorinţa de a-l cunoaşte mai bine. Abia în finalul romanului, cititorul îşi va da seama de misterul nebănuitei legăturii dintre bătrânul educator şi elevul ajuns informatician.

Fără să alunecăm pe panta povestirii conţinutului, oferim doar câteva aspecte care, credem noi, ar putea atrage atenţia lectorului provocându-l să mediteze asupra lor.

Pentru început, facem cunoştinţă cu aspecte din tumultoasa viaţă a personajului Naiart, profesor la vârsta senectuţii, războindu-se „şi cu hazardul, şi cu destinul”, însă mai cu seamă cu beteşugurile dăruite de vârstă. Internat, la începutul cărţii,  într-un spital din provincie, are posibilitatea să-şi răsfoiască viaţa şi să constate că  mai poate încă lupta. Îşi spune într-un monolog interior: „Dar chiar nu sunt bătrân”, făcând referiri şi la cugetarea lui Maggi Kuhn: „Bătrânețea nu este o boală; este tărie și supraviețuire, triumful asupra feluritelor vicisitudini și dezamăgiri, încercări și boli”. Îşi aminteşte şi de caietele-jurnal în care-şi notase crezul moral: „E mai bine să fiu de partea adevărului care ozonează respirația sufletului. Să fiu slujitorul purului adevăr care, uneori ustură, dar are prospețimea aerului de munte, primenind ființa”.

De fapt, acele caiete-jurnal vor avea un rol special în timpul senectuţii pe care o trăieşte cu fruntea sus. Prin introspecţie, personajul principal îşi dezvăluie felul de a fi, îşi prezintă concepţiile şi  nepotrivirea cu bună parte dintre semenii.

Subcapitolele și capitolele lunecă precum apa unui izvor neastâmpărat de munte, fără pic de răgaz, cu rare momente de respiro. Meditaţia, monologul interior, dialogul cu sine însoţesc personajul central pe tot parcursul derulării acţiunii din roman.

Naiart caută să pătrundă sensul profund al IUBIRII, pornind de la sine: „Mie nu mi-e jenă să strig uneori în mine că iubesc. Vorbesc deseori cu florile, cu păsările, cu partenera și las ochii, zâmbetul să spună că eu sunt iubire și mă arăt astfel cerului. Cred, cred adânc, iubirea este un dar, ea se trăiește, se dăruie, se apără, te apără”. Cu această convingere va parcurge eroul cărarea vieţii, presărată cu bariere, piedici, pândit permanent de neprevăzut, din copilărie până la senectute. Toate capitolele ascund fărâme nu numai din universal interior, dar şi din atmosfera timpurilor trecute  şi, mai ales, prezente. Din roman nu lipsesc ironia amară, aluziile usturătoare la existenţa falsei democraţii, înfierarea unor realităţi nefaste, generate de lăcomie, făţărnicie, parvenitism, minciună…

Finalul cărţii este provocator. O întrebarea emblematică, îndemnând cititorul la profundă meditaţie, vesteşte că romanul poate continua în memoria celui care l-a citit. Aflăm că tatăl îşi întreabă fiul dacă descoperirea dureroasă a clipelor cereşti din sânul primei iubiri ar echivala cu NEFERICIREA: „Să aibă această nefirească trăire chipul fericirii de-o clipă sau suma trăirilor vieții mele egală cu NEFERICIREA DE A FI FERICIT?” Răspunsul este aşteptat desigur, din partea lectorului.

Precizăm că acest roman oferă cititorilor prin tematică, scriitură, viziune romanescă şi prin diversitatea întâmplărilor, ideilor, apoftegmelor, un bun prilej de cugetare asupra problemelor existenţiale cu care ne confruntăm. Cartea se remarcă şi prin realizarea inspirată a copertelor, prin bogăţia ilustraţi-ilor care aerisesc textul, prin claritatea fonturilor care favorizează accesul persoanelor vârstnice la citire.

Încheiem prin a vă aminti, dragi cititori, spusele lui William Styron: „O carte bună ar trebui să te lase cu multe experienţe şi un pic epuizat la final. Ai trăit numeroase vieţi, în timp ce ai citit-o”.