preot prof. dr. Mihail Milea

A vorbi şi a scrie despre Măria Sa, Poetul naţional al tuturor românilor, MIHAI EMINESCU, este un subiect inepuizabil. Opera lui literară, publicistică, editorială, traducerile etc., constituie „valuta forte a spiritului românesc”.

Majoritatea dintre noi îl cunoaştem doar ca poet desăvârşit în arta poetică universală, dar să nu uităm că el este, în acelaşi timp, „cel mai mare gazetar al publicisticii în spaţiul românesc”.

Mihai Eminescu este în Literatura Română autorul unei opere imense, care străbate, de veacuri, istoria noastră naţională. Patriarhul Miron Cristea, de veşnică pomenire, promotor al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1919, l-a numit pe Eminescu „Luceafărul poeziei româneşti” în teza sa de doctorat.

Pentru Haşdeu, Mihai Eminescu este un trimis al lui Dumnezeu pe pământul ţării noastre, menit să reînvie spiritul românesc şi să redea poeziei naţionale româneşti dimensiunea cosmică, universală.

Pentru Tudor Arghezi, „Eminescu este universal”. În literatura universală, Mihai Eminescu stă alături de cei mai mari poeţi ai lumii: Dante, Goethe, Victor Hugo ş.a.

Poezia lui Eminescu are toate caracteristicile poeziei universale: inspiraţie divină, muzicalitate, naturaleţe, spontaneitate, candoare, plasticitate, adâncime, profunzime, lumină.

SPECIFICUL OPEREI EMINESCIENE

Mihai Eminescu a instituit, prin creaţia sa literară, un stil artistic specific poporului nostru: poetul este ancorat în realitatea societăţii româneşti, se inspiră din istoria culturii noastre naţionale, trăieşte activ prezentul spiritului românesc are o gândire profetică, care ţine de viitorul neamului nostru.

Poezia lui este naturală, filosofică, religioasă, umană, divină, patriotică, europeană şi are o dimensiune cosmică, universală.

Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, mare specialist în opera eminesciană, afirma că Mihai Eminescu s-a identificat cu istoria poporului român.

El a fost un autodidact, poliglot, înzestrat de Dumnezeu cu o memorie fenomenală, asemenea istoricului Nicolae Iorga, care reţinea uşor tot ce citea şi scria. Prin vasta lui cultură, a devenit un enciclopedist.

Ca politolog, ştia bine mersul istoriei şi critica cu vehemenţă toate greşelile alarmante ale politicienilor de atunci, din care unele se manifestă până în vremea noastră: corupţia, trădarea naţională, duplicitatea, lăcomia etc.

Avea un suflet mare, în care încăpea o ţară întreagă şi o inimă uriaşă, în care intra tot Cosmosul, ilustrat în mod admirabil în opera sa poetică.

A fost un bun cunoscător al folclorului românesc, pe care l-a prelucrat şi i-a dat o dimensiune poetică de mare frumuseţe artistică.

Din opera sa, deducem că Mihai Eminescu a fost un dacolog convins, animat de acest mare adevăr istoric: că buneii neamului nostru strămoşesc sunt dacii şi punct; fără nicio contribuţie a Imperiului Roman, romanii venind în istorie peste noi ca nişte cuceritori ai unei treimi din teritoriul Daciei noastre. 

ELEMENTE ALE CREZULUI EMINESCIAN

Crezul Bisericii, pe care-l rostim cu pioşenie de multe ori în timpul vieţii noastre, arată în cine credem şi care este credinţa strămoşilor noştri, care este învăţătura religioasă specifică nouă, ce ne ajută să ne diferenţiem de cei de altă religie. Crezul religios este foarte important pentru identitatea noastră spirituală.

La fel putem spune şi despre crezul eminescian. El ne indică în cine a crezut Eminescu, care era concepţia lui despre Dumnezeu, despre Biserică, suflet, Patrie, Cosmos, Natură, Iubire etc.

În crez se cuprinde esenţa gândirii unui om, a unei instituţii, a unui popor din lume.

În opera lui Mihai Eminescu identificăm credinţa şi filosofia poporului nostru, zestrea lui spirituală şi culturală. Crezul eminescian este o sinteză a sufletului românesc: este constituţia de suflet a operei literare, pe care a publicat-o şi a gândit-o marele om de cultură, MIHAI EMINESCU.

  1. Dumnezeu este o Fiinţă Atotputernică şi Veşnică, în care Mihai Eminescu a crezut. Credinţa lui religioasă a fost moştenită din familia sa: avea câteva mătuşi intrate în viaţa monahală, pe care adeseori le vizita în Moldova, la mănăstirea Agafton. Poetul a fost ortodox de la naştere şi până la moartea sa prematură, survenită pe 15 iunie 1889.

Eminescu a studiat istoria religiilor. A avut o relaţie personală cu Dumnezeu. În poezia „Luceafărul”, face trimitere la Logos, care este Fiul lui Dumnezeu. În poemul „De-aş muri ori de-ai muri”, apar aceste versuri:

„Dar de-i muri tu, / înger de palidă lumină / O, ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu?”.

Apoi avem poezia „Învierea”: „Cântări şi laude-nălţăm / Noi Ţie, unuia / primindu-l cu psalmi şi laude / Plecaţi-vă neamuri / cântând Aleluia”.

Avem şi alte poezii religioase: „Dumnezeu şi om”, „Rugăciune” sau „Mortua est”. Credinţa lui Eminescu se vede clar şi din afirmaţia lui: „Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”.

În ultima perioadă a vieţii sale, poetul s-a spovedit şi s-a împărtăşit, după cum reiese dintr-o însemnare de la mănăstirea Neamţ, de pe data de 8 noiembrie 1886. Mai mult, Mihai Eminescu a dorit să se călugărească într-o mănăstire, asemenea lui Nicolae Steinhardt, criticul literar de la mănăstirea Rohia, judeţul Maramureş.

  1. Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc, Mihai Eminescu o considera a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care şi el făcea parte. Rolul pe care l-a avut mereu Biserica de peste 2000 de ani este de necontestat. Într-un articol, Eminescu afirma: „Biserica este maica neamului nostru românesc”. În volumul X din opera integrală a lui Eminescu, scoasă sub egida Academiei Române, la pagina 187, poetul spune următoarele: „Cine combate Biserica şi ritualurile ei poate fi considerat cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-ar veni în minte, dar numai român nu este”.

Mihai Eminescu, împreună cu Ioan Slavici, au fost primii intelectuali care au lansat ideea construirii unei catedrale naţionale, ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, după Războiul de Independenţă din anii 1877-1878.

  1. Vorbind despre Evanghelie şi mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu a aşezat creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea, în comparaţie cu celelalte învăţături religioase, mai apropiate sau mai depărtate de venirea lui Hristos. Credinţa creştină propune iubirea drept cea mai înaltă formă a existenţei umane.
  2. Despre suflet, Mihai Eminescu spunea că este nemuritor şi că fiecare om deţine în el această scânteie divină.

În poezia „Numai poetul”, găsim aceste versuri: „Lumea toată-i trecătoare, / Oamenii se trec şi mor / Ca şi miile de unde, / Ce un suflet le pătrunde / Treierând necontenit / Sânul mării infinit”.

  1. Credinţa religioasă a poetului nu este o credinţă simplă, formală, oarbă. Eminescu a pornit de la credinţa naturală, firească din familie, pe care o avem fiecare dintre noi. Ne naştem toţi cu acest crez religios, Îl căutăm toată viaţa pe Dumnezeu. Omul în sine, după viziunea lui Eminescu, este ca „floarea soarelui”, tânjind mereu după lumină, după divinitate.
  2. În opera sa literară, Eminescu a preluat câteva principii morale universale din Evanghelie, de pildă Adevărul. În „Scrisoarea a V-a”, el spune: „A visa că adevărul sau alt lucru de prisos / E în stare să schimbe în natur-un fir de păr / Este predica eternă, ce o punem la adevăr”.

Iubirea, afirma poetul, „este o muzică, a cărei frumuseţe nu se pierde. Dacă vrei să afli totul despre iubire, întreabă-l pe cel care o venerează, întreabă privighetoarea care s-a îndrăgostit de un trandafir”.

De asemenea, el spunea: „dreptatea face parte din sufletul nostru. Este de aceeaşi natură”.

  1. Mihai Eminescu a crezut sincer în Patrie, în istoria neamului nostru: „În lumea aceasta, nimic nu este mai interesant decât istoria poporului român,trecutul lui, totul, totul este doar un şir neîntrerupt de martiri”.
  2. Natura, pentru Eminescu, este spaţiul lui de desfăşurare, de zbor şi de cunoaştere a tot ce se petrece într-însa. În poezia „Sara pe deal”, el descrie legătura vie dintre natură şi iubire: „Sara pe deal, buciumul sună a jale. / Turmele-l urc, stelele le scapără-n cale. / Apele plâng, clar izvorând din fântâne, / Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”.

CONCLUZII

Marele sculptor român, Constantin Brâncuşi, admirator al „poetului nepereche” din literatura noastră, spunea următoarele: „Eminescu este un sfânt păstor care nu mână oi, ci stele”.

Mai mult ca oricând, în aceste vremuri tulburi, când au dispărut, din păcate, valorile naţionale: dragostea de ţară, iubirea, frumosul paradiziac etc., avem mare nevoie de Evanghelia lui Eminescu, adică opera lui literară.

De aceea, să ne întoarcem la Eminescu, să trăim cu el, azi, mâine şi în veac. Eminescu trebuie să fie, pentru literatura română, dar şi pentru noi toţi, ca un sens giratoriu, unde ne întâlnim cu toţii şi de unde plecăm, avându-l în inimă pe marele poet, care este, până în vremea noastră, un miracol divin.

Crezul lui Eminescu este valabil şi pentru noi, cei de astăzi. Opera lui literară este un prezent continuu, prin care devenim contemporani cu Mihai Eminescu.

Suntem cu adevărat români doar în măsura în care ne apropiem, trup şi suflet, de crezul lui Eminescu, pe care se cuvine să îl punem la inimă.

DISTRIBUIȚI
loading...

1 COMENTARIU

Comments are closed.