Cine a creat bizonii zilelor noastre?

Ultimele întâmplări de pe litoralul românesc – bizonii care se aruncă spre moarte cu capul înainte, cei care se iau la trântă cu salvamarii și cu organele de ordine care nu-i lasă să facă asemenea lucruri, dar și femeia care a intrat cu un cadru în apa mării și nu a vrut în ruptul capului să iasă de acolo, susținând că știe să înoate -, aparent șocante, nu ar trebui să mire pe nimeni, de fapt. Asemenea atitudini reprezintă urmarea logică a lanțului de absurdități pe care le-am întâlnit la tot pasul începând din martie 2020 și până în zilele noastre.

Evident, totul pare rezultatul unei crase lipse a oricărui instinct de conservare: de la contestatarii pandemiei și a neajunsurilor din acea perioadă – limitarea posibilității de mișcare, obligativitatea portului măștii, vaccinarea etc. – până la cetățenii care pleacă în drumeții montane în sandale, pantofi de sport sau chiar potriviți pentru evenimente cu ștaif. Pare o autosuficiență a celui care este convins că lui nu are cum să i se întâmple ceva rău, o alunecare în lumea reală a iluziei că un număr de înmatriculare gen „SEF” chiar îi dă deținătorului puteri peste cele ale oamenilor de rând, pe care același erou îi alintă cu drăgălașul „pulime”, că marca mașinii sau a hainelor îl așează în galeria celor feriți de orice primejdie.

Evident, este simplu să incluzi asemenea manifestări în categoria „mușchii mei minte nu are”, să găsești explicații care mai de care mai filosofice, să discuți ore întregi pe marginea lor apelând la argumente care, uneori, te fac cel puțin la fel de caraghios precum cei pe care îi analizezi, când totul se reduce – ne place sau nu să recunoaștem – la falimentul unei instituții a cărei cădere a început imediat după revoluția din decembrie 1989, Educația (nici nu știu dacă nu cumva folosirea majusculei nu poate fi percepută drept o bășcălie).

Să mă explic. Libertatea prost înțeleasă de care au beneficiat toți cei care au izbutit să își bată joc de această țară din 1990 încoace a lovit puternic sistemul de învățământ. Profesorii au uitat cu o repeziciune demnă de o cauză mai bună faptul că rolul lor este cel de slujbaș al elevilor și al intereselor acestora, și s-au transformat în niște indivizi al căror cuvânt de ordine este misecuvenismul. Nu i-a mai interesat nimic altceva decât să devină personajele principale ale acestui sistem, iar elevii să se mulțumească cu rolul de anexe numai bune să fie folosite pentru satisfacerea scopurilor lor care, în fapt, au condus către o țintă precisă: „mai mult bănet”, sub formă de salariu, de salariu de merit, cadouri de la părinți și plimbări prin lume pe diverse proiecte europene.

Semne ale acestei atitudini au apărut de mult și numai cine nu a avut ochi de văzut nu le-a sesizat. De la reviste școlare în care texte evident scrise de copii purtau și semnăturile „profesorilor îndrumători” și până la liota de cadre didactice așezate precum lipitorile pe orice fel de performanță școlară sau extra-școlară. Am întâlnit chiar, în anii pe care i-am trăit în presă, texte-fluviu compuse de cadre didactice despre anumite performanțe școlare în care elevii, adică eroii acestor performanțe, erau pomeniți abia spre sfârșit, și în treacăt.

Evident că această atitudine a fost exploatată la fel de rapid de elevi, care au realizat că vin la școală mai puțin pentru ei și mai mult pentru doamnele și domnii profesori, și au început să îi trateze cu spatele pe cei de la catedră și, bineînțeles, să caute surse paralele pentru a învăța și ei câte ceva. Și nu, nu la meditații mă refer. Ci la internet, cu rețelele sale de socializare cu tot, cu site-urile specializate în răspândirea știrilor false și a celor care fac apologia celor care au găsit calea facilă către fericire (citiți, vă rog, îmbogățire!) în detrimentul celei clasice, a învățăturii.

Cei despre care am vorbit mai sus sunt produsele acestei stări de fapt din sistemul în care orice reformă este sortită eșecului atât timp cât încerci să o faci cu oameni lipsiți de orice scrupule, în care fiecare se crede buricul pământului și mai și așteaptă să fie plătit regește pentru asta.

Forțând puțin lucrurile, putem spune că cetățenii din categoriile pe care le-am pomenit la începutul acestui text sunt victime ale celor care ar fi trebuit să-i învețe și să-i educe. La timp, pentru că acum nu se mai poate face nimic.

P.S.: În mod evident, acest text nu se referă la procentul infim de cadre didactice care se încăpățânează să rămână profesori.