Opinii

Ce ne trebuie nouă reforme?

În România, cei care își doresc reformele adevărate sunt o minoritate. Dar ce înseamnă, mai exact, „reforme adevărate”?

Păi, acele reforme care să rezolve decalajul istoric față de Occident, decalaj moște­nit de țara noastră din timpuri care preced cu mult regimul comunist, folosit tot mai des în ultima perioadă în mod greșit ca sistem de referință. Simplist spus, poate, dar simt cumva nevoia de a diferenția dorința legi­timă a generațiilor succesive de a trăi în lumea civilizată aici, la noi, și nu în vizită, față de obiș­nuința de a simula și mima reformele. Minoritate, dar această minoritate, mai greu de dus astăzi cu preșul după 31 de ani de eșecuri, este mai greu de mulțumit cu apa­rențe. Ea vrea reforme. Reale. Îi le vrea ieri, nu mâine sau poimâine. De fapt, minoritatea asta și-a asumat de ceva vreme și rolul activ de a le face.

Am mai afirmat și cu alte ocazii că revoluția din decembrie 1989 a fost actul unei minorități. Aceasta nu numai din perspectiva participării efective la ieșirea în stradă din primele zile de la Timișoara sau de la București în după-amiaza și apoi seara de 21 decembrie. Faptul că, din marea masă a nemulțumiților, doar câteva sute sau mii și-au asumat acțiunea și au avut curajul să stea în fața tancurilor și mitralierelor regimului nu mai este de mult ceva ce trebuie demonstrat. Nu vreau să evoc aici decât un singur document, un raport al Securității Iași din 18 decembrie 1989, care privea „starea de spirit a populației”. Într-un autobuz de navetiști se comentau evenimentele de la Timișoara. În marea lor majoritate, aceste comentarii erau apreciative la adresa intervenției Armatei și Securității împotriva „cozilor de topor și a iredentiștilor maghiari”.

Dincolo de aceste realități mai puțin plăcute, a fost vorba și de o diferență majoră de viziune, în măsura în care putem vorbi despre așa ceva. Această minoritate, care începuse revoluția, era animată de ideea unei schimbări radicale. A acelor reforme radicale despre care vorbeam. Deși nu s-a conturat cu precizie un program foarte clar de la început, pe parcurs, curentul a prins și a devenit o țintă politică ­ve­ritabilă. Ce dorea minoritatea din decembrie 1989? Aș putea spune mai simplu ce anume nu dorea. Nu dorea o continuitate a regimului într-o formă ameliorată și cu mici retușuri de fațadă. Nu dorea doar înlocuirea lui Ceaușescu cu un lider „mai luminat”, ci înlocuirea întregului sistem. Nu dorea reforme simulate. Îtim cu toții ce a urmat.

Nu a durat mult până când principalii reprezentanți ai minorității au realizat că lucrurile nu se vor desfășura așa cum credeau. Reformele nu se vor face imediat, iar până la demo­crația occidentală pe care se puteau ele construi mai era cale lungă. De fapt, se prea putea să nu se ajungă acolo niciodată. Probabil cea mai corectă sinteză a ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 este că atunci românii și-au câștigat libertatea, dar România nu a devenit o democrație. Pentru asta mai aveau de luptat și nu au ­ezitat să o facă din nou. Dar era prea târziu deja, căci sistemul se repliase, iar majoritatea românilor îl susți­neau.

Perioada de început a lui 1990 a reprezentat o încercare disperată de a întoarce cursul luat de România, încercare înăbușită de rezultatul tranșant al alegerilor din mai și definitiv îngropată sub răngile și bâtele ­mine­rilor. Mineriada din iunie 1990 a însemnat, de fapt, înfrân­gerea definitivă a minorității din decembrie 1989. Foarte mulți au tras concluziile potrivite și au îngroșat rândurile celor plecați în perioada comunistă și care, văzând ce s-a ales de ­re­voluție, au preferat să nu cedeze entuziasmului și să se întoarcă. Se spune că atunci a apărut ruptura definitivă în societate, ruptura între susținătorii și opozanții regimului Iliescu și ai partidului său. Ruptură care a rămas până în zilele noastre.

Văduvită de o parte a susținătorilor obiectivelor ei, minoritatea reformistă a continuat să parieze pe diverse partide politice sau politicieni care păreau sau promiteau că vor promova reformele. S-a produs, însă, treptat și un fenomen de izolare și radicalizare, născute firesc din eșec și frustrare, vizibil îndeosebi la exponenții intelectualității. Cumva, mesajele transmise de această „elită” au adâncit clivajul, mergând pe ideea că marea masă, acea majoritate amorfă, nici nu merită reformele, fiind mult prea incultă, înapoiată și indife­rentă. În paralel s-a născut ideea extrem de comodă și automăgulitoare a unei elite glorios sortite susținerii unei cauze frumoase și romantice, dar fără sorți de izbân­dă.

Paradoxal, nu ne aflăm astăzi, în plină criză politică, medicală și, deja destul de previzibil, economică, într-o situație mai bună din punctul de vedere al implementării acelor reforme. Minoritatea a continuat să le susțină, a continuat să fie activă, a continuat să le forțeze, le-a transmis sub formă de ștafetă și generațiilor tinere. Rezistența, fie că vine de la clasa politică veche, de la odiosul sistem sau de la aceeași majoritate care nu își dorește nici astăzi să se despartă de comoditatea unei boli lungi, s-a diversificat și ea.

Dacă ne gândim că timp de 31 de ani acea minoritate a rămas tot minoritate, că victoriile ei de etapă au fost doar niște episoade de sprint terminate înainte de finish, că „eroii” susținuți au timpul de expirare mult mai rapid, nu cred că avem prea multe motive de optimism. Până la urmă, cine are nevoie de reformele alea? Merge și așa până când nu o să mai meargă.

Text publicat în ,,Revista 22

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare