O regulă nescrisă a bunului-simț în relațiile interumane este aceea că, atunci când ceri ceva, oferi ceva la schimb. Măcar un „bogdaproste”. Când vine vorba însă despre relațiile de muncă, lucrurile ar trebui să stea cu totul altfel. Mai precis, atunci când ceri o mărire de salariu, ori îți etalezi reușitele în fața celui în măsură să dispună o asemenea chestiune, ori îi prezinți un plan evident fezabil care va aduce plusvaloare prin munca ta, de care ești convins că ar trebui plătită mai bine. Dacă nu o faci, se cheamă că pui sula în coaste angajatorului. Dacă acesta este privat, te poți trezi că îți oferă drept alternativă drumul „doar dus” spre ieșire. Dacă angajatorul este statul, lucrurile devin ceva mai complicate, el nu-ți poate arăta ușa (din prima), iar cererea ta alunecă ușor către ceva care se cheamă șantaj. Mai ales când lucrurile nu sunt doar între tine și angajator, ci ricoșează către destinele altor zeci de oameni.
Haideți să vedem pentru ce cer profesorii măriri de salarii. Conform ultimului raport de literație, doar 15 la sută dintre elevii români sunt capabili să înțeleagă un text scris. Adică 85 la sută sunt analfabeți funcționali pur-sânge sau semianalfabeți funcționali. Sau, vorba lui Mădălin Hodor, „nu îi înțeleg pe cei care tot spun că speranța este în educație. Trăim în lumea în care pe ambalajul de carton de la pizza scrie «Atenție! Ambalaj necomestibil!»”.
Aceasta este performanța. În ceea ce privește planurile de a aduce plusvaloare sistemului, nu am auzit vreun profesor să fie gata să se lege cu lanțuri de gardul școlii sau al Ministerului Educației ori al Parlamentului până la legiferarea criteriilor de performanță ca unic mod de apreciere al activității unui cadru didactic, de care să depindă atât salarizarea cât și, de ce nu, existența fiecăruia în sistem. Și când spun criterii de performanță nu mă refer la calificativele oferite de conducerile școlilor pe ochi frumoși și pe prietenii, ci pe o unică măsură valabilă pe plan național, cum ar fi rezultatele și promovabilitatea la examenele naționale, evaluare și bacalaureat.
A, și să nu uit, printre smiorcăielile auzite în ultimele zile sunt și cele la faptul că profesorii au ajuns bătaia de joc a elevilor și a părinților. Să mă ierte Cel-de-Sus, aici suntem în povestea „cum îți așterni, așa dormi!”; de ce sunt cadre didactice, din păcate foarte puține, care predau, să spunem Istoria, și țin cu gura căscată de admirație clase, de exemplu, de viitori ingineri, matematicieni și informaticieni?
Cu performanțele trecute și viitoare ale corpului greviștilor din aceste zile ne-am lămurit. Să trecem la un alt aspect.
Aspectul politic
Nu sunt adeptul teoriilor conspirației, dar momentul ales pentru începerea grevei generale – o mișcare sindicală ce cuprinde un număr mare de cadre didactice și care poate pune în pericol chiar calendarul examenelor naționale – a fost unul parcă special ales încât „greva să se facă”, să nu existe cale de-ntors. Să mă explic. La ora negocierilor, premierul Nicolae Ciucă nu mai avea căderea, cel puțin morală, în numele unui guvern din fruntea căruia urmează să plece în cel mai scurt timp. De asemenea, viitorul premier, Marcel Ciolacu, la aceeași oră a negocierilor, nu avea nicio calitate executivă care să îi permită să facă promisiuni în numele unui guvern nenăscut.
Mai mult, se tace mâlc asupra unui subiect. Cei doi bezmetici care au condus guvernul până la instalarea lui Nicolae Ciucă în funcția de premier – Ludovic Orban și Florin Cîțu, cu echipele lor câștigătoare cu tot –, au refuzat să aplice prevederile legale și nu au mărit salariile profesorilor. Salariile cadrelor didactice ar fi trebuit să crească până la nivelul grilei de salarizare din 2022 încă din anul 2020, dar majorarea a fost succesiv amânată de Guvernele Orban și Cîțu, iar anul trecut Guvernul Ciucă a aprobat două creșteri de câte 4 procente.
Cum se va termina povestea
Este greu de crezut că greva generală din învățământ va lua sfârșit mai devreme de începutul lunii iunie. Că, vorba aceea, urmează minivacanța combinată de Ziua Copilului (ironic, nu?) și de Rusalii. Important este cine vor fi cei care își vor linge rănile, în afară de elevi, bineînțeles. Scenariul cel mai pe sufletul meu este acela în care profesorii care nu fac grevă vor pune absențe în mod corect, iar părinții vor reacționa firesc punând presiune asupra greviștilor care i-au păcălit că nu au de ce să își trimită copiii la școală.
Apoi, tot pe sufletul meu ar fi și situația în care părinții sau autoritățile, sau și unii și alții, se vor opune ferm recuperării orelor pierdute prin grevă. Pentru că nu este cazul să ne facem iluzii, nu de dragul copiilor vor vrea greviștii să recupereze, ci pentru a-și lua salariile din zilele de grevă.
Cea mai tristă situație ar fi aceea ca autoritățile să cedeze și să ofere măririle de salarii cerute de greviști, fără să pună condițiile necesare începerii vindecării sistemului. Și mă tem că așa se va întâmpla.
Și vom vedea în continuare profesori care-și vor face treaba la catedră în dorul lelii, în speranța că părinții le vor cere sprijinul „în privat”. Profesori care vor ajunge bătaia de joc a elevilor și a părinților din pricina propriei lor impotențe de a se transforma în dascăli. Profesori mult mai interesați de proiecte extra-școlare care implică plimbări sub clar de lună prin cele străinătățuri. Și exemplele ar putea continua.
