Fuse şi se duse! Ziua Naţională, zic… Cu sau fără tradiţionala fasole cu ciolan, păhăruţul cu vin fiert sau ţuică aşa zis “coaptă”, cât să mai dezmorţească sentimentul patriotic prin sângele spectatorilor. Cu defilare călare pe cai de lemn, cu tancul rămas în pană, discursuri plate, şedinţe solemn-găunoase, fanfară, retragere cu torţe, tot tacâmul! O baie de mulţime pentru politicieni, asezonată cu ecouri din istoria de glorii apuse ale neamului…

Măcar a dat Domnul, în mare îngăduinţa Lui, fix de Ziua României, lumina şi căldura unei toamne târzii, cât să nu fie plouate steagurile şi costumele populare, să  “menajeze” mândria simbolurilor autohtone. O vreme de bucurat ochii, de ieşit la plimbare, de lăsat grijile legate de cursul euro, banii de pensii, deficitul bugetar, recursul compensatoriu, Secţia Specială, alea-alea. Că politicienii văd că o dau la întors, se scarpină în cap şi nu ştiu cum să o scoată la vopsea cu ce au promis în campania electorală pentru prezidenţiale. Adică tot de la Ăl de Sus să aşteptăm căldură în calorifere şi apă caldă la baie?, măcar să ştim, eu atunci aş vota cu El!

Pentru românii dintre graniţele ţării natale (“când mai mari, când mai mici”) nu pare să fi rămas mare lucru din “ziua ţării”, impresia ­ge­nerală fiind de pomană şi propagandă! Dar pentru înstră­inaţii, pribegii de prin cele străinătăţuiri, oare cum o fi fost?! Horele lor sunt oricum mai sincere, că nu se prinde picior de politician în ele, iar tricolorul agăţat pe la balcoane sau pe maşini nu are carnet de partid!

Însă, mai presus de lozinci fade, “ăştia”, “alea”, cum îi mai gratulează dăncilele şi bădălăii, au avut grijă să-şi aducă o “felie” de patrie acolo, lângă noua lor casă. Şi aşa au şi denumit-o, “Casa Românească”, sau ceva asemănător, ceva care să ­amin­tească de rădăcini, de obârşii, de dorul ce şi-l duce peste tot în baierele inimii… Vorbim despre magazinele cu profil românesc! Împrăş­tiate prin mai toată Europa, pe unde conaţionalii noştri au aglutinat enclave, oameni întreprinzători au îmbinat plăcutul cu utilul, urmăresc un câştig, dar aduc şi bucurie semenilor.

Descopăr, nu fără o undă de patriotism local, că la aceste prăvălii româneşti dintr-o ţară occidentală, la mare căutare se găsesc pastrama şi cârnaţii de Pleşcoi, ceapa roşie de Buzău, vinuri, brânzeturi. Aduse de la producători din judeţul nostru, unde este posibil, sau preparate acolo respectând reţete tradiţionale. Mai aflu şi despre altă iniţiativă lăudabilă, despre românii din Italia, probabil şi din alte ţări, care organizează aşa numite “Cine multietnice”, unde invită pe toată lumea să guste produse tradiţionale din bucătăria noastră. La loc de cinste, desigur, este oala uriaşă cu sarmale, gest care pare de o subtilitate patriotică mult peste declaraţiile la microfon ale politicienilor preocupaţi chipurile de soarta conaţionalilor noştri.

Nu ştiu, întreb, că prin străinătate văd că sunt la mare căutare, se mai organizează la noi Festivalul cârnaţilor de Pleşcoi? A fost suficient un incident neferi­cit pentru a stopa un eveniment de marcă, parcă e un soi de blestem, orice lucru care începe bine se sfârşeşte prost! Fiindcă, deşi par lucruri mărunte, între românii care duc faima pastramei de Pleşcoi prin Europa şi înţepeneala noastră în proiecte este exact diferenţa de mentalitate. Diferenţa între a trimite la export, de fapt pe fundul mării, mii de oi, sau a le procesa în produse tradiţionale şi a le ­va­lorifica la preţ bun. Iar abatoare moderne, unul chiar la margine de Buzău, ridicate cu fonduri europene şi iaugurate cu fast, zac de ani în nefolosinţă, uitare, rugină.

Se distrug branduri, au dispărut zone cu tradiţie, s-a ales pulberea, de exemplu, de faimoasele mere de Cândeşti – Odoba, livezi de unde se încărcau toamna camioane, luai cu sacul şi păstrai peste iarnă în paie, o superbeţe a gusturilor. Până în primăvară se stricau un măr-două dintr-o lădiţă, dar nu-şi schimbau aromele, culorile, textura fructului. Puteţi spune la fel des­pre merele luate de prin mall?, se mălăiesc, se pătează de cum desigilezi punga, sau rămân de o consistenţă ce aminteşte de fructele de prost gust din plastic.

Vor mai fi lăcrimând înstrăinaţii noştri când ascultă “Casa părintească nu se vinde!”, dar au vândut-o de mult, iar “acasa” lor este acolo unde primesc plată corectă pentru muncă, au pus bazele unor familii, au făcut copii, şi-au adus rudele lângă ei, au întemeiat insule ale neamului. Au obţinut cetăţenie, li se asigură pensii decente. Adesea cu sacrificiul de a li se rupe inima când nu reuşesc să vină la timp în patrie ca să-şi ia adio de la vreun părinte pe patul de moarte, că nu e roză viaţa departe…

Şi fiindcă a fost Ziua Naţională, poate politicienii ar trebui să-şi amintească vorbele lui Andrei Pleşu: “Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, irespon­sabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrîneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi… Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei ­mi­lioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă”. Şi mai zice filosoful, deşi pare vădit optimist, că speră că există şi o “altă ţară”, în contrast cu imaginea zugrăvită mai sus, dar tare mi-e teamă că este exact vorba despre  “Casa” de afară!…

N.B. Poate numai când eşti departe de ţară simţi acut pierderea valorilor, acelea mărunte, de zi cu zi. Mergeţi acum, după ce a dat o brumă aspră, din pâcle şi colţi de ger, urcaţi pe acoperişul lumii, pe crestele Pietroaselor, prin viile aliniate ca o geometrie a cerului, căutaţi struguri stafidiţi, uitaţi printre rânduri, puneţi câteva boabe sub limbă, veţi simţi gustul României din suflet!

P.S.: Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare!

DISTRIBUIȚI
loading...