La Sadova, un răufăcător i-a tăiat cauciucurile liderului local al Partidului Acțiune și Solidaritate… La Malovata, un grup de participanți la războiul de pe Nistru s-au luat la harță, după ce Igor Dodon, cu mânicile suflecate, a turnat benzină în focul care pâlpâie de ani buni… La Edineț, un grup de „turiști de la Bălți” au huiduit-o pe președinta Maia Sandu, la Căușeni cineva a stropit cu rahat (la propriu) sediul Partidului Socialiștilor, la posturile TV concurenții electorali (unii dintre ei – eventuali viitori colegi de alianță) se dezlănțuie unul împotriva altuia și taie ca în varză fără milă… Și așa mai departe, și așa mai departe. Începând cu babele la bucătărie și terminând cu unii popi din biserici – toată lumea s-a avântat în lupta electorală, care ne-a învățat de-a lungul anilor că nu are învingători, dar numai învinși. Și aceștia (învinșii) suntem noi, acei care avem cuțitul în mână, dar tăiem foarte des cu el anapoda, căzând pradă minciunilor și manipulărilor.
De altfel, ar fi fost prea din cale-afară să ne așteptăm la altceva, atâta timp cât clasa politică este trup din trupul nostru și de 30 de ani ne reprezintă cu (dez)onoare în cel mai înalt for legislativ și nu numai. Noi i-am născut, noi tragem și ponoasele. Cu atât mai greu de digerat și cu atât mai greu de suportat este acest „fenomen” când știi că mai există (și) în Republica Moldova oameni care chiar ne merită votul, numai că aceștia sunt dispersați în echipe/partide care, în loc să se consolideze, se hârâie ca câinii printre gard și aruncă piatra din sân nu în concurenți, dar în potențialii colegi de alianțe/blocuri. Când zic aceasta, nu am în vedere partidele de stânga, pe cei de stânga-mprejur sau formațiunile centriste, fiindcă alte sunt viziunile mele. Or, pe mine mă doare să văd ce se întâmplă cu forțele pretins europene și unioniste care ard podurile fără nici un pic de jenă și nu lasă nici un loc pentru „bună ziua”. De parcă principiile și valorile europene și unioniste sunt atât de diferite încât nu se găsește loc pentru toți sub o umbrelă sau, în cel mai rău caz, sub două. Bine, unii fac sforțări pentru a ne demonstra nouă, electoratului, că sunt deschiși pentru dialog și mai că nu sunt „chei de biserică”, dar fățărnicia și ipocrizia sunt greu de ascuns. Zic aceasta, deoarece personal am găsit pe listele partidelor de dreapta multă lume bună și foarte bună, care ar putea forma nu doar o majoritate parlamentară de care să nu ne fie rușine, dar și un guvern (și alte instituții ale statului) de toată încrederea. Veți găsi pe aceste liste deputați, miniștri, șefi de departamente, ambasadori, care ar putea alcătui un dream team (echipă de vis) atât de mult râvnit, dar șanse că așteptările noastre vor fi îndreptățite nu sunt prea multe.
În situația creată nu putem sta în expectativă și aștepta cu sufletul la gură seara de 11 iulie, după principiul „fie ce-o fi”. Personal nu mai pot suporta cinismul și lașitatea aduse la superlativ de unii politicieni și mi-e greață să văd în jurul meu atâția cameleoni și atâția vârcolaci gata la orice, numai să se vadă ca păduchele în frunte. În această ordine de idei, îi dau dreptate celui care a zis că în egală măsură nu iubește prostituatele care vorbesc despre iubire și politicienii care trâmbițează despre credință… Poate mai bine ca fiecare dintre noi să vină cu soluții plauzibile care, eventual, să fie auzite de cine trebuie. Dacă vă interesează părerea umilei mele persoane, atunci eu cred că voturile electoratului de dreapta ar trebui să fie date nu doar pentru PAS, deoarece ar trebui să se întâmple o minune ca formațiunea-lider de pe dreapta să acumuleze 50+1 de voturi. Probabil, este imperios necesar ca și una (sau chiar două) din celelalte trei formațiuni de dreapta cu șanse (Platforma DA, PUN, AUR) să fie „trase de urechi” sau „împinse” în legislativ. Zic aceasta nu pentru a supăra pe cineva, dar pentru că așa mi se pare corect – dacă nu dorim ca după 11 iulie doamna Maia Sandu să aibă un parlament ostil și un guvern încropit în urma unor negocieri conjuncturale și degradante. Problema problemelor este însă cine din cele trei au șanse cu adevărat mai mari și cine din ei ar putea să cedeze în numele schimbării despre care atât de mult se vorbește în ultima vreme…
Până una-alta, toți se țin bățos pe poziții și nu dau semne că Racul, Broasca și Știuca sunt gata să treacă peste propriile frustrări și orgolii și să tragă la aceeași căruță. Ba mai mult, tare mi-e teamă că odată ce lupta politică se va adânci, atacurile fratricide vor lua amploare, iar deznodământul va fi nedorit. Putem doar să ne imaginăm ce va fi după 11 iulie dacă rămânem cu toții „pe poziții”.
